Odiseea lustraţiei nu s-a încheiat în 19 mai, odată cu votarea în Camera Deputaţilor. Asta deşi nu caută vinovaţi şi nu instituie vinovăţii colective, fiind doar o lege de reparaţie morală pentru victimele regimului comunist, o lege “deosebit de blândă”, după cum a caracterizat-o unul dintre susţinătorii ei, Sorin Ilieşiu, o lege care nu trimite pe nimeni după gratii, cerând doar “decenţă”.
Cu toate acestea, piedicile care i se pun sunt departe de a se fi epuizat, ceea ce poate fi, în fond, mesajul că această lege nu e, încă, tardivă. Continuarea sabotajului era, de altfel, previzibilă. Imediat după şedinţa din Camera Deputaţilor – al cărei vot îi conferea dreptul promulgării şi intrării în vioare –, deputatul P.S.D. Florin Iordache a devoalat planurile partidului pe care îl reprezintă, în privinţa viitorului acestei legi. Următorul pas, care fusese stabilit a fi făcut imediat după promulgare, era atacarea ei la Curtea Constituţională, pe motiv că legea e “nedemocratică şi neconstituţională”. Astfel, luni, 7 iunie, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe în favoarea (ne)constituţionalităţii Legii Lustraţiei. Două acţiuni împotriva acesteia au fost adresate Curţii, introduse de către parlamentari din grupurile P.S.D. şi P.C. Pe lângă acuzaţiile de neconstituţionalitate, Legea lustraţiei mai este acuzată – de voci care provin din acelaşi “eşantion” politic – de tardivitate şi de politizare. Întrebarea la care ar trebui să răspundă detractorii ei este, însă, simplă : Dacă acestea sunt argumentele reale pentru care lustraţia nu este dorită la mai bine de 20 de ani de la momentul în care, oficial, România a devenit o ţară liberă de comunism, de ce politicienii care vin, azi, cu astfel de “argumente” nu au făcut-o, în mulţii ani scurşi din Decembrie '89?
Ion Iliescu merge până într-acolo încât, la puţin timp după ce Camera Deputaţilor a dat aviz favorabil Legii Lustraţiei, o numea „o ruşine”, întrebându-se, cinic : „Cum putem veni cu aşa ceva după 20 de ani de experimentare a statului de drept? Asemenea prevederi apar doar în regimurile totalitare”. În mod normal, la o astfel de întrebare, domnului Iliescu ar trebui să i se răspundă cu o altă întrebare : Dacă tardivitatea acestei legi este cu adevărat motivul pentru care nu o doreşte, de ce a sabotat acest demers al societăţii civile, prin pârghiile instituţionale şi umane pe care le-a avut la dispoziţie, în decursul a trei mandate?
Un răspuns la faptul că aceste personaje politice nu au acceptat o astfel de lege este, indubitabil, şi declaraţia făcută de Vladimir Tismăneanu care, într-un interviu acordat TIMPOLIS, în primăvara acestui an, spunea, printre altele : “Revoluţia spontană (din Decembrie '89 – n.r.) a fost imediat urmată, confiscată, sabotată şi neutralizată de un complot nomenklaturisto-securist. După 22 Decembrie 1989, Ceauşescu trebuia lichidat pentru ca urmaşii săi să beneficieze de mantii revoluţionare. (…) În plus, Ceauşescu trebuia amuţit. Avea o memorie de elefant stalinist, cunoştea bine dosarele (încă de negăsit!) ale lui Iliescu şi ale amicilor acestuia. (…) Procesul soţilor Ceauşescu a evitat orice punere sub acuzaţie a sistemului comunist. Atunci s-a ratat (deliberat, mă grăbesc să o spun) începutul unui Nürnberg românesc”.
Cum se va vota la Curtea Constituţională? Poate, la fel ca în cazul A.N.I. sau în cel al C.N.S.A.S. sau în cel al demnitarilor urmăriţi de D.N.A. care folosesc, cu succes, C.C.-ul pe post de plută salvatoare. Luni, la votul de la Curtea Constituţională se vedea cine şi în ce fel politizează, într-adevăr, această lege a lustraţiei şi se va vedea cine şi în ce fel întruchipează michnik-cianul “rău de după comunism”.