Elegie in luna lui Marte

In ultima zi din "luna lui Marte" Muzeul Literaturii Romane va serba 75 de ani de la nasterea lui Nichita Stanescu. Numele acestuia este legat de o opera foarte valoroasa, care a incantat, in egala masura, generatii de critici literari si de romantici incurabili. Este legat de o apreciere internationala, dovedita si prin premiul Herder care i-a fost acordat in 1975. Dar este legat – si, poate, putini stiu acest lucru – , si de o localitate mica din Banat, de Teremia, careia Nichita, i-a compus, in vara lui ‘83, in timpul unei tabere de creatie, un poem.

La aceasta aniversare, cei care ii iubesc poeziile puteau avea prilejul sa-i (re)vada si cateva manuscrise, inclusiv cel al poemului dedicat Teremiei, locul in care Nichita si-a petrecut ultima vara. Nu o vor putea face pentru ca, la fel ca alte opere de valoare care zac la Centrul Cultural din comuna, manuscrisele lui Nichita sunt condamnate la degradare ireversibila. ...Sunt mai putin importante decat orgoliile locale intrate in polemici sterile cu cele judetene. ...Sunt victime ale necunoasterii valorii, ale superficialitatii, ale unei incrancenari demne de cauze mai bune, generatoare, insa, de dezinteres cras si de greseli pe masura, care ameninta cu ireparabilul. Acum, securea razboiului a fost din nou dezgropata, zburand de la un combatant la altul. Autoritatile judetene au fost cele care au aruncat manusa (dar numai dupa ce Consiliul Judetean Timis a fost sesizat de un grup de intelectuali si nu de functionarii publici prinsi in organigrama a ceea ce se numeste Directia de Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural, despre ceea ce se intampla la Teremia). Primarul, insa, anunta, ca stapan al zonei, ca nu investeste un leu in cladirea care ar trebui sa protejeze manuscrisele lui Nichita si tablourile unor pictori valorosi, pe motiv ca e retrocedata, insa refuza vehement sa le dea cuiva in custodie. Tinandu-le in conditii precare si visand, probabil, ca-si va castiga faima pe versuri argheziene"din bube mucegaiuri si noroi iscat-am frumuseti si preturi noi". Ani si ani, nici autoritatile judetene nu s-au inghesuit sa aloce bani pentru un alt sediu, in care sa fie amenajat ceea ce azi, pe hartie, figureaza ca fiind punctul muzeal Nichita Stanescu. Scuza ar putea fi perpetua penurie de lichiditati – cu care se confrunta orice institutie publica, rezolvabila, insa, si chiar metamorfozata in abundenta atunci cand situatia sau interesul o impune.

In fata dezinteresului si superficialitatii cu care este tratata aceasta problema, ne incearca, involuntar, ideea unui paralelism cu doua situatii diferite, despartite si cronologic, si tematic, dar unite de un liant-blestem, numit necunoasterea si/sau nerespectarea valorilor. Ambele, in proximitatea noastra geografica.

Pentru ca egalitatea clamata si clasa muncitoare – care muncea si nu gandea – nu aveau nimic in comun cu arta si pentru ca o ura viscerala impotriva mosierimii mana comunistii in demersurile lor, in anii ‘50, acestia au transformat conacul de la Comlos in sediu pentru C.A.P.-ul local. Probabil, imaginea unor tractoare intrand pe sub portile pe care era cioplit blazonul familiei Nako a fost grandioasa...

60 de ani dupa aceea, contemporani de a-i nostri dovedeau si ei ca stiu sa aprecieze si sa promoveze valoarea. Drept dovada, cand au lucrat la un album-monografie al Timisului, au considerat, doua editii succesive, ca Stefan Popa Popa’s nu-si justifica prezenta in paginile acestuia. Valoarea si faima mondiala de care se bucura acest artist nu au contat.

Revenind la Nichita, sa mai asteptam putin. Pana la centenar. Poate se va schimba ceva. Pana atunci, insa, ploaia din luna lui Marte ii va scrie o elegie. Poate, pe propriile manuscrise...