Entuziasm în urmărire generală

Se prognozează că măcar la începerea acestui an şcolar festivităţile de deschidere nu vor duce lipsă de discursuri de politicieni. După ce anii trecuţi nu prea şi-au făcut apariţia pe la astfel de manifestări, politicienii nu vor rata acest prilej de expunere. Nu pentru că, peste noapte, ar fi devenit subit interesaţi de şcoala românească, aflată într-o derivă similară cu cea a sănătăţii, însă se apropie alegerile.

Şi totuşi, până şi politicienilor cu experienţă, care mai au măcar o fărâ­mă de bun simţ le va fi greu să îngaime un dis­curs coerent şi mai ales credibil la microfoa­nele de careu, în faţa şcolarilor şi a dascălilor din ce în ce mai demotivaţi şi mai puţin con­vinşi de menirea lor.

Şi asta pentru că e greu să mai induci măcar un suflu de entuziasm într-o atare situaţie. E greu să-l şi mimezi. Ce să le spui copiilor? „Cine are carte are parte”? Sau comunistul „Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi”? Pentru că imediat urmează întrebarea cu răspuns inclus : „Ca să ce?”

Fabrici de şomeri şi diplome devalorizate, majoritatea instituţiilor de învăţământ aşteaptă ceva, un impuls, o ieşire din imobilism şi debusolare. Un prim şoc a fost bacalaureatul din acest an. Şoc poate pentru cei din afară, pentru că majoritatea celor din sistem ştiau că nu e decât o chestiu­ne de timp până când realitatea va ieşi la su­prafaţă. Cât poţi să înjghebezi cu nişte liceeni care ştiu că pentru a ajunge Becali sau „top-mo­dea” nu ai nevoie de bacalaureat ? Cum poţi să îi determini să înveţe ca să fie contribuabili cuminţi şi cetăţeni destoinici ai ţării, când ce-i aşteaptă la final e şase luni de indemnizaţie de şomaj de 250 de lei ?

În plus, e clar că printre liceenii de azi cu greu mai poate fi găsit tiparul unui Niculae Moromete, după cum şi „domnul Trandafir” sau modelul arhetipal al dascălului convins de misiunea sa de apostolat, de prin poeziile lui Goga a dispărut fără urme. Iar ce se întâmplă pe la titularizare e cea mai bună do­vadă în acest sens. Demotivarea e bilatera­lă, plecând la elevi – care au în faţă exemplele părinţilor, muncitori pe brânci, şi săraci lipiţi cu carte de muncă, şi mergând până la dascălii convinşi de propriile exemple unde te duce şcoa­la şi ce oportunităţi nebănuite îţi deschide.

Bacalaureatul nu a fost decât un declic. Dacă aduce ceva bun, sau continuă dezastrul generalizat în accest an şcolar se va vedea în următoarele luni. Măcar acum poate mitul învăţământului românesc de perfor­manţă, mult superior la nivel contienntal, şi chiar global, nu va mai fi fâlfâit, va fi coborât din cui şi valorile se vor reaşeza, ajungându-se la concluzia că şi în acest domeniu e nevoie ca oamenii să se apuce, cu realism, de treabă. E nevoie să se termine şi cu vânzarea de diplo­me, o afacere de un miliard de euro pe an, care pentru prima dată, cu acest bacalaureat, cunoaş­te un recul, după o perioadă de nesfârşită pro­speritate generată de comercializarea de iluzii.

În tot acest context rămâne speranţa că toţi copii şi adolescenţii reîntorşi din această săptămână în bănci îşi vor găsi, cu sau fără ajutorul şcolii, un sistem propriu de valori, care să fie corect şi care să-i ajute să devină ceea ce ţara aşteaptă cu speranţe de la ei : contribuabili la un sistem de pensii şi sănătate falimentare, plătitori de datorii externe de tranşe F.M.I. şi aşa mai departe. Dacă statul nu va reuşi să le câştige încrederea şi să-i motiveze, viitorul României, vorba unei re­clame celebre, nu sună deloc bine.