„Era inevitabil şi fals să nu fi surprins cadre cu Ion Iliescu, în «Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu»”

Titus Muntean este unul dintre oamenii “din umbră” care au contribuit la realizarea filmului lui Andrei Ujică, “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, “din umbră” fiind o sintagmă sinonimă cu cercetarea de arhivă pe care Titus Muntean a realizat-o. Adică, vizionarea şi analizarea a mai mult de o mie de ore de înregistrări, în arhiva Televiziunii Române.

L-am invitat pe regizorul şi scenaristul Titus Muntean – prezent, zilele trecute, la Timişoara, la Colocviul internaţional „Utilizarea memoriei / trecutului recent în spaţiul public“, organizat de Universitatea de Vest, din Timişoara, Biblioteca Cen­trală Universitară “Eugen Todoran”, Centrul Interdisciplinar de Studii Re­gio­nale, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie şi Lectoratul de Franceză – la un dialog despre culisele realizării acestui film.

„Nu am făcut nimic decât să elimin zgura”

De ce autobiografie – în care comentariul nu îl critică pe Ceauşescu, pentru simplul motiv că nu există –, şi nu biografie?

Vreau să fac precizarea, foarte importantă : eu la acest film nu am avut un rol creativ, nu i-am selectat eu auto­ru­lui, Andrei Ujică, imaginile. Din mii de ore de materiale pe care le-am vizi­onat, i-am ales câteva sute, deci nici mă­car nu i-am orientat activitatea spre o direcţie sau alta. A fost o chestie pre­sta­bilită ca intenţie în sensul că, înainte de a mă apuca de muncă, am vorbit cu Andrei Ujică. Dar dincolo de treaba asta nu am făcut nimic decât să elimin zgura. Am fost mai degrabă un factor administrativ. Lui, ca autor al filmului, îi era realmente imposibil să vadă atât de multe ore de înregistrări, şi atunci, i-am preselectat imagini, nu i-am se­lectat.

Şi de ce autobiografie?

De ce au optat Andrei Ujică şi pro­ducătorul pentru autobiografie? Fără a şti exact dedesubturile demersu­lui creativ, înclin să cred că, pur şi simplu, era mai interesant, pentru că alte do­cumentare, dintr-un punct de vedere ex­terior lui Ceauşescu, s-au mai făcut. Şi atunci de ce să nu fie interesantă subiectivitatea lui?

Care a fost perspectiva regizo­rului faţă de subiectul tratat?

Iniţial era vorba să fie şi un text scris în numele lui Ceauşescu, fictiv, un fel de jurnal. Până la urmă, în mo­mentele de lucru ale lor, la care eu nu am mai participat, s-a decis să nu se mai meargă pe varianta aceea, ci să lase imaginile să vorbească de la sine.

După miile de ore de înregis­trări pe care le-aţi văzut, vi s-a revelat un alt Ceauşescu decât cel pe care îl vedeam în viaţa de zi cu zi?

Într-un fel da, în altul, nu.

Să încep cu negaţia. Nu, nu mi s-a revelat un alt Ceauşescu, nu am avut revelaţii isto­rice sau politice mari. Nici nu ne aşteptam să găsim informaţii care să răstoarne toată istoriografia.

Da, mi s-a relevat. Imaginile mi-au schimbat un pic atitudinea faţă de per­sonajul Ceauşescu, dar ăsta e un lucru foarte subiectiv. Noi toţi care am trăit atunci l-am cunoscut indirect. Îl vedeam zilnic la televizor şi în ziare ca o abs­trac­ţie – aranjat perfect, de la retuşa­rea fotografiilor la alegerea un­ghiu­rilor de filmare. Eu am văzut materia­lele alea care aveau şi foarte multe duble, ce nu au fost niciodată montate.

Însumând cele două răspunsuri, nu am descoperit nimic extraordinar, dar nici nu ne aşteptam, cum am mai spus, dar pe de altă parte ni s-a relevat Nicolae Ceauşescu ca un om pur şi simplu, ceea ce nu-l salvează pe el de la responsabilitate. Deci, am depăşit stadiul în care îl priveam începând cu prima pagină a Abecedarului, unde îl vedeam ca pe un mit, ca pe o abstrac­ţie impusă de sus. L-am văzut în situaţii umane, gen te împiedici un pic, evi­ţi să te aşezi pe scaun – lu­cruri pe care noi nu aveam cum să le vedem atunci.

„Poate alegeam mai puţine cadre cu Ion Iliescu dacă el nu ar fi fost ce a fost”

A stârnit discuţii cadrul care îl surprinde pe Ion Iliescu la un congres. Selecţia acelui cadru a fost pură întâmplare?

În primul rând, trebuie să vă spun că nu a fost un singur cadru, au fost zeci de cadre în care apărea şi Ion Ilies­cu, şi asta chiar era greu de evitat, Ion Iliescu era în nomenclatura comu­nistă, deci inevitabil avea tangenţă şi cu Ceauşescu, şi cu restul aparatului de stat. În plus, până la un punct, a fost un favorit al lui Ceauşescu, un fel de tâ­nă­ră speranţă, şi atunci nu aveai cum să eviţi să arăţi lucrul acesta. Ar fi fost fals să nu-l arăţi. La criteriile de selecţie – ale mele, nu ale lui Andrei Ujică, el fiind cel care a decis ce intră şi ce nu intră în film – din mormanul uriaş de imagini pentru a pregăti un alt morman mai mic puţin, am ţinut cont şi de contextul nostru politic. Poate că alegeam mai puţine cadre cu Ion Iliescu dacă el nu ar fi fost ce a fost, dacă nu ne-ar fi influenţat viaţa în nu ştiu câţi ani de la Revoluţie, prea mulţi oricum.

Aţi vizionat mai mult de o mie de ore de înregistrări. Pe ce cri­terii aţi selectat aceste cadre?

Am lucrat opt luni numai în echi­pa TVR-ului. Am selectat înregistrări de ordinul sutelor din înregistrări de ordinul miilor. Înainte ne făcusem împreună o listă de evenimente, des­pre care consideram că este obligatoriu să fie atinse, evenimente de tip scena bal­conului, din 68, alegerea lui ca secre­tar al partidului, moartea lui Dej, anumite congrese – repere pe care nu le puteai evita. Mi s-a cerut să iau şi anumite sec­venţe care, istoric sau politic, nu au vreo relevanţă foarte mare, dar în care există ceva filmic, regizoral.

„Din arhiva televiziunii lipsesc în mod flagrant nişte momente interesante”

Mai există înregistrări inedite, de genul celor utilizate în film, la persoane private?

E posibil să mai existe ceva în ar­hiva personală a familiei. Atâ­ta vreme cât şi tatăl meu, care era doar un in­gi­ner în anii 70, şi-a permis să aibă o ca­meră de 8 mm şi să-şi filmeze familia, tind să cred că la nivelul lui Ceauşescu, erau mult mai multe camere, ale lui sau ale altora. Pe de altă parte, din arhiva televiziunii, pe care am explo­rat-o eu, lipsesc în mod flagrant nişte momente interesante.

Referitoare la ce perioadă?

Nu programatic. Dar com­binând haosul care a existat, mai ales imediat după Revoluţie, cu interese personale... Bineînţeles, nu s-au luat cadre căzute la montaj de la o vizită anonimă din nu ştiu ce judeţ, au luat ceva relevant. Nu înregistrări care acum ar zgudui pla­ne­ta, dacă s-ar găsi, dar din punct de ve­dere al documentării e trist că nu le găse­şti..

De exemplu, am aflat din surse aproape sigure, că domnul Tatulici, de­spre a cărui culoare politică prefer să nu mă exprim, ar deţine nişte mate­riale care erau proprietatea TVR. Dar nu e o informaţie verificată.

„În România, filmele despre «Epoca de Aur» nici măcar succes de nişă nu au”

Nu este primul film care are ca subiect viaţa în Epoca de Aur – numai Andrei Ujică  mai are două : „Video­gra­mele unei Revoluţii” şi „Rupt de prezent”. Cum explicaţi inte­grarea lor foarte bună în ace­astă eră a consu­me­ris­mului?

E falsă afirmaţia. Să nu confun­dăm succesul de nişă, înregistrat, în Occident, la publicul de festival, nu la publicul mare. Or, la noi, nici măcar succesul de nişă nu există. Uitaţi-vă la numărul biletelor vândute la oricare film realizat de acest subiect. Mie nu mi se pare că, după ce munceşti ani de zile la un film – fie el documentar, cum e acesta, fie ficţiune, se poate vorbi de succes. Dacă intră maxi­mum zece mii de oameni dintr-o ţară, şi asta nu la o reprezentanţie, nu mi se pare că ăsta e un succes.

Totuşi, e un film care are un volum de muncă foarte mare, poate mai mare decât un film de ficţiune. Dacă nu înregis­trează acel succes comercial se justifică efortul?

Eu zic că se justifică. Banii daţi de Ministerul Culturii pentru astfel de produse culturale nu trebuie justifi­caţi. Dacă ar fi nevoie de justificare, pentru asta ar fi filmul pur comercial, în care un producător investeşte banii şi scoate, sau nu scoate, profit înzecit. Ăla trebuie să justifice. Statul o face pentru că există, şi în România, ca peste tot în lume, sectoare care nu sunt profitabile. Şcolile scot bani? Spitalele scot bani?

Nu la acest lucru mă refe­re­am. Vă întrebam dacă munca dumneavoastră este remu­ne­rată la adevărata valoare, dacă aveţi satisfacţia finan­ciară a lucrului bine făcut.

Un astfel de film nu îşi va scoate banii, e limpede. Satisfacţia noastră nu ţine de asta. Nu vreau să spun că cei care facem lucrurile acestea nu suntem plătiţi, dar la astfel de filme bugetele sunt mai mici. La filmul acesta s-a lucrat foarte mult, pe când realizareea unui film de ficţiune, din momentul în care există undă verde, nu are cum să dureze trei ani. Dar pe de altă parte, nu se compară un film de ficţiune, unde cea mai mică echipă este de 50 de oameni, cu un film de montaj, cum este “Autobiografia lui Nicolae Ceau­şescu”.

CV Titus Muntean

Educaţie
- 1985 - 1989  – A urmat Facultatea de Ingineri, Mecanică, la Institutul Politehnic Timişoara
- 1990 - 1995 – A urmat Facultatea de Film, Regie film, Academia de Teatru şi Film Bucureşti.

Filmografie
- Filme regizate : În derivă (2010), Caravana cinematografică (2009), Lombarzilor 8 (2006), Examen (2003), Pro Patria (1993)
- Imagini de arhivă : Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010)
- Dialoguri : (O scurt poveste (2007)
- Scenariu : Examen 2003