Mă simt când ca Raskolnikov, când ca Presnuhin! Sunt când erou dostoievskian, când cehovian. Chit că mi-a mai rămas ceva şi din trăsăturile lui Foma Gordeev al lui Gorki, şi din entuziasmul curajos romantic al lui Pavel Korceaghin, eroul lui Ostrovski.
Mă simt (dacă nu ca ei) solidar cu eroii cărţilor copilăriei. Şi Mitrea Cocor am fost. Şi Nicoară Potcoavă! Erou ca eroii de conjunctură istorică total diferită ai lui Sadoveanu. Mă închipui şi azi Budulea Taichii sau Nică al lui Ştefan Apetrii, eroii unor Slavici şi Creangă, mi se pare că am soarta lui Apostol Bologa, spânzuratul lui Rebreanu, deşi destinul meu e unul identic cu al tizului Niculae din „Moromeţii” lui Marin Preda. Uneori, şi Lae Cordovan sau Tănase Scatiu mă cred, în amintirea uitatului Lăncrănjan şi a neuitatului Duiliu Zamfirescu. Numai Dinu Păturică, la fel cu cei de azi (ciocoi noi ca şi cei vechi), adică personaj al lui Nicolae Filimon, nu pot fi. Sunt, cum se vede, un amestec de aluat romanesc româno-rus, fiindcă anii copilăriei mi-au fost populaţi de aceste personaje.
Şi, totuşi, continuu să fiu Ştefan Trucală, eroul scrierilor mele, ţăranul urbanizat şi şcolit militar, oşteanul ajuns plaivaznic într-o redacţie, dascălul ce şi-a aflat şi atestat vocaţia la bătrâneţe şi visătorul credincios icoanei albe în faţa căreia mă-nchin (tot) cu stiloul strâns între cele trei degete cu care-mi fac semnul crucii, potrivit tradiţiei. Acest destin (eroic) reprezintă, de fapt, frântura de spovedanie de la graniţa dintre vârste, când „deceniada” existenţei mele îşi încheie cercul şase. De ce am făcut-o? Ca să se ştie!