Agerpres:
editia 21 - 23 mai 2012
Aboneaza-te pentru a primi buletinul de stiri pe e-mail
 16°C Umiditate:93% Viteza vantului:10 KMH Vizibilitate:11 km  4.4452 3.4817Dialog | 27 - 30 octombrie | Melania CINCEA
  
Prof. dr. Viorel Bucuraş, de la Clinica Urologică a Spitalului Judeţean Timişoara“Există speranţe ca, la Timişoara să fie reluate transplanturile”
Între d
“O prioritate a congresului de la Timişoara este chirurgia oncologică” Congresul Naţional de Urologie şi, apoi, Congresul European de Urologie, două manifestări care au loc la Timişoara. Cu ce noutăţi vin echipele de medici specialişti de la Timişoara? Specialiştii din Timişoara vin, de exemplu, cu terapia multimodală a litiazei renale, tratamentul pietrelor la rinichi prin mai multe modalităţi din punct de vedere tehnic, care înseamnă trecerea de la chirurgia clasică deschisă, cu tăietură mare, la tehnicile miniinvazive, endoscopice, prin orificii naturale, sau miniinvazivă percutană, adică, foarte lapidar explicat, se înţeapă pielea cu un ac şi se extrag calculii renali. Chirurgia minim invazivă, realizată prin incizii sau porturi operatorii, oferă pacientului o traumă mai mică, o recuperare mai rapidă şi, în plus, mai puţine complicaţii şi costuri de spitalizare mai mici. O altă prioritate a congresului de la Timişoara este chirurgia oncologică, aceasta vizând cancerul renal, cancerul de vezică urinară şi cancerul de prostată, unde se înregistrează un număr mare de noi cazuri pe an. În privinţa cancerului de vezică, există aşa-numite zone de nefropatie endemică balcanică. De exemplu, în zona de lângă Dunăre acest tip de cancer este mult mai frecvent decât în celelalte zone ale ţării. Cancerul de prostată, a doua cauză de mortalitate prin cancer la bărbaţi, a ajuns în sfârşit să fie tratat corect şi la Timişoara.
“La Timişoara a fost realizat primul transplant renal de la donor cadavru” Clinica de Urologie Universitară Timişoara are jumătate de veac de existenţă. Cu ce premiere rămân specialiştii de aici în istoria urologiei? Cea mai importantă o reprezintă efectuarea, în premieră naţională, a primului transplant renal de la donor cadavru, în 1981, de către echipa condusă de regretatul profesor dr. Petru Drăgan, prelevarea fiind făcută de la un pacient aflat în moarte cerebrală. Primul transplant de la un donator viu a fost cel efectuat de profesorul Eugeniu Proca, în februarie 1980, la Spitalul Fundeni, din Bucureşti.
“Minusurile cele mai mari ţin de dotarea cu echipamente” Care sunt minusurile de care se loveşte acest segment al medicinii, în România? Minusurile cele mai mari ţin de dotarea cu echipamente – aceasta fiind una dintre bolile sistemului medical românesc – de la cele destinate chirurgiei miniinvazive, endoscopiei, laparoscopiei, la cele de ultimă generaţie, şi vorbesc aici despre robotul chirurgical. Un astfel de echipament, robotul DaVinci, există totuşi la Bucureşti, la Spitalul “Prof. dr. Theodor Burghele”, şi la Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj Napoca, la profesorul Ioan Coman, care are rezultate merituoase. Deci, acum, minusul numărul unu îl reprezintă dotarea. Dar dacă asistenţa medicală din România continuă în ritmul actual, în curând vom vorbi şi despre o acută lipsă de medici. Oricum, numărul de urologi în România este, comparativ cu media europeană, relativ mic : aproximativ 400 de urologi calificaţi la o populaţie de circa 21 de milioane de locuitori. Spre comparaţie, Germania, la 80 de milioane de locuitori, are 7.000 de urologi.
“Acum, Timişoara este doar furnizor de organe” În martie 2008, după ce aţi operat, la Timişoara, o pacientă cu o tumoră renală de aproape cinci kilograme, aţi declarat că incidenţa tumorilor renale este în creştere. Care este cauza? Diagnosticarea precoce poate fi unul dintre motivele acestei incidenţe crescute, dar, încă, există numeroase discuţii în privinţa numărului atât de mare al acestor afecţiuni : nu se ştie cu exactitate dacă a crescut incidenţa cazurilor de cancer sau dacă este vorba despre o depistare mai precoce a acestora. Desigur, acum aceste situaţii sunt diagnosticate cu mai multă uşurinţă şi mai repede de către medicii de familie, posibilitatea lor de investigaţii non-invazive, cum ar fi ecografia, fiind mult mai mare decât în trecut.
Există posibilitatea de a preveni aceste afecţiuni? Cauzele ţin de modul de viaţă, de igienă, de alimentaţie. Statistic vorbind, există zone în care se înregistrează mai multe cancere de prostată – de exemplu, în SUA, populaţia afro-americană înregistrează mai multe cancere de prostată decât celelalte grupe populaţionale, iar în nordul Europei, incidenţa cancerului de prostată este mai mare decât în restul continentului.
Anul trecut, la Congresul Naţional de Urologie, aţi afirmat că, atâta vreme cât se clasează pelocul 4 în topul cauzelor de mortalitate prin cancer, carcinomul renal reprezintă deja o problemă de sănătate publică. Ce s-a întâmplat la nivel de politici de sănătate publică din momentul acela în care aţi tras acest semnal de alarmă? Este greu să vorbim despre politici de sănătate publică la nivel naţional. Dar pentru că vorbeam despre politici publice, aş face o paranteză şi aş vrea să ştie publicul că desfiinţarea spitalelor nu a fost o greşeală, pentru că nu numai în România s-a luat această decizie, dar comunicarea cu populaţia nu a fost bună, iar publicul larg nu a fost lămurit. Acele spitale din localităţi mici sunt de fapt o formă de asistenţă socială mascată, nu-şi aveau rolul de spital. Spitalul înseamnă unitate în care se face medicină de mare performanţă, care are cât mai multe secţii, dotare cât mai performantă, anestezişti de valoare, medici competenţi şi centre de diagnostic de mare performanţă. Asistenţa medicală – şi nu numai în opinia mea, ci în toată lumea civilizată – înseamnă performanţă. Noi ar trebui să ştim foarte bine ce înseamnă program naţional de sănătate şi ce înseamnă asistenţă socială. Oamenii care stăteau în picioare şi protestau în faţa camerelor video nu aveau nevoie de asistenţă medicală în spital, bolnavii nu stau în picioare. E adevărat, aceia pe care i-am văzut erau nişte oameni necăjiţi, oameni cu probleme, unii cu mari probleme de sănătate, dar probleme care se pot rezolva în ambulator, unde costurile sunt mult mai mici. Pentru un singur bolnav internat 24 de ore este nevoie de cel puţin patru angajaţi, iar costurile sunt imense, pe când îngrijirea la domiciliu ar fi mult mai eficientă.
Deci, ce s-a întâmplat la nivel de politici de sănătate publică din momentul acela în care aţi tras semnalul de alarmă? Mi-e greu să spun dacă s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat ceva. Ceea ce pot spune cu certitudine este că depistarea precoce a cancerului reprezintă, în România, o preocupare permanentă a urologilor. Şi nu numai a lor.
Ce şanse are un pacient diagnosticat cu cancer renal să supravieţuiască după un transplant renal? De regulă, un pacient cu cancer renal nu este indicat să fie transplantat, pentru că după un transplant beneficiază de terapie imunosupresoare, care “adoarme”sistemul imunitar şi astfel i-ar permite practic cancerului să “înflorească”. În cazul pacienţilor cu un singur rinichi sunt indicate terapiile focale, care păstrează rinichiul, şi atunci nu mai este nevoie de transplant. Foarte importantă este, însă, diagnosticarea precoce.
Care este, în România, rata de succes a transplanturilor renale? Cum ne situăm în raport cu Uniunea Europeană? Este similară. Rata de supravieţuire a grefei este de 80% la un an. Pacienţii care au fost transplantaţi reintră în programul de dializă, dacă nu le mai funcţionează grefa.
Care este timpul mediu de aşteptare, pe liste, pentru un transplant renal? La Timişoara, noi avem probleme cu transplantul renal, şi nu pot vorbi despre o listă de aşteptare pentru că, dintr-o logică mai “pătrăţoasă” să o numesc aşa, de trei ani nu s-a mai efectuat niciun transplant aici. Eu, personal, am realizat 38 de transplanturi renale, cu o rată de succes decentă.
După cele 15 operaţii de prelevare de organe făcute anul trecut la Timişoara, toate organele au fost trimise la Bucureşti sau Cluj Napoca… Din păcate, Timişoara este doar furnizor de organe. Am avut discuţii la nivelul spitalului şi există mari speranţe ca la anul, prin Programul Naţional de Transplant, prin implicarea activă şi proactivă a specialiştilor din Timişoara şi prin susţinerea Universităţii de Medicină şi Farmacie Timişoara, să reluăm programul de transplant, inclusiv a celui renal.
“Am rămas în ţară pentru că şi Ion, Toader şi Gheorghe au nevoie de doctori buni” Sunteţi un chirurg recunoscut internaţional. De ce aţi ales să profesaţi în ţară? Profesorul Bulbuca a studiat în Franţa, mentorul lui fiind reputatul profesor Chevassu, din Paris, dar a rămas în România să profeseze. Profesorul Drăgan a avut o bursă în SUA, a lucrat sub îndrumarea şi cu mari urologi ai lumii, dar a rămas să profeseze în ţară. Eu mi-am făcut doctoratul la Universitatea “Karl Ruprechts”, din Heidelberg, sunt membru în board-ul European Society of Uro-Technology, am operat în multe spitale din lume, inclusiv “San Rafaelle”, în Milano, dar aşa am învăţat de la ei că şi Ion, Toader şi Gheorghe au nevoie de doctori, şi de doctori buni.
CV Viorel Bucuraş Activitate medicală 1986 - 1989 – medic la Spitalul Judeţean Timişoara 1990 - 1994 – medic rezident urolog, la Clinica Urologică a Spitalului Judeţean Timişoara 1994 - 1998 – medic specialist urolog 1998 - prezent – medic primar urolog, cu competenţă în ecografie abdominală
Instruire postuniversitară 1990 – pregătire în medicina de urgenţă, Freiburg University Hospital, Germania 1991 – training în endourologie şi ESWL, Katherinen Hospital Stuttgart, Germania
1994 - 1995 – pregătire în urologie, Department of Urology, “Karl Ruprechts” University, Heidelberg, Germania 1998 – training în transplant renal, Grosshadern University Hospital, München, Germania 1999 – training în transplant renal, Grosshadern University Hospital, München, Germania (bursă acordată de Asociaţia Europeană de Urologie) şi training la Scottish Lithotripsy Center, Edinburgh, Marea Britanie (bursă acordată de Royal College of Surgeons) 2000 – curs intensiv de Medicină de Transplant, Tegernsee, Germania 2005 – bursă de tip “Short Term”, la Centrul de Urologie al Universităţii din Berna, Elveţia
Funcţii şi responsabilităţi medicale/academice 1997 - 1999 – membru în Consiliul Naţional al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă 1997 - 2001 – secretar de redacţie la revista Timişoara Medicală 2000 - 2001 – coordonator al Serviciului de Primire a Urgenţelor, Spitalul Judeţean Timişoara 2000 - 2002 – membru în Comitetul de Relaţii Internaţionale al Universităţii de Medicină şi Farmacie Timişoara 2005 - prezent – membru al European School of Urology 2007 - prezent – membru în Comitetul de Conducere al European Section of Urological Technology of the European Association of Urology 2009 - prezent – membru al Board-ului publicaţiei F1000 Medicine
2009 - prezent– membru al Board-ului revistei Urology Special 2011 - prezent – director medical, Spitalul C.F.R. 2 Bucureşti
Afiliere la societăţi şi organizaţii medicale 1992 – Asociaţia Română de Urologie (membru al Comitetului director din 1999) şi International Union of Angiology 1993 – Asociaţia Română de Endourologie (membru fondator şi secretar din 1996) şi Societatea Română de Angiologie şi Chirurgie Vasculară 1995 – European Association of Urology 1996 – International Endourological Society 1997 – Societé Internationale d’Urologie
2000 – Societatea Română de Transplant 2005 – Society of Laparoendoscopic Surgeons, European School of Urology şi Comisia Naţională de Transplant 2007 – European Society of Urological Technology (membru al Board-ului de conducere)
       |
