Scandalul declanşat de Curtea Constituţională în cazul Agenţiei Naţionale de Integritate readuce în discuţie două aspecte, care ne arată de ce, în România, avem mare corupţie fără corupţi şi de ce, în România, s-a impus păstrarea monitorizării pe Justiţie (fie ea numită Mecanism de Cooperare şi Verificare).
1. Primul aspect vizează modul în care pot fi blocate, oficial, dosare de mare co- rupţie. Făcând un obicei din acceptarea excepţiilor de neconstituţionalitate (în majoritate, invocate de nume sonore de politicieni sau finanţatori de politicieni), judecătorii C.C. nu numai că tergiversează dosare de corupţie, ci desfiinţează instituţii create pentru a diminua corupţia.
Potrivit Raportului intermediar al Comisiei Europene, privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, unul dintre punctele bune era adresat A.N.I. (chiar dacă legea după care funcţionează e departe de proiectul iniţiat de Monica Macovei). Raportul arată că, din 22 mai 2009 până în 4 ianuarie curent, A.N.I. a finalizat 769 de verificări şi a trimis 174 de dosare suplimentare instituţiilor competente pentru a aplica sancţiuni sau pentru a începe urmărirea penală. Deci, a dat semnalul că a devenit periculoasă pentru reţele. La câteva zile după ce C.E. a prezentat Raportul Parlamentului European şi Consiliului, A.N.I. a fost declarată în afara legii. Asta după aproape trei ani de funcţionare şi după ce C.C. respinsese câteva excepţii similare. În motivaţia deciziei, C.C. (din cadrul căreia, întâmplător, patru judecători se aflau în atenţia A.N.I.) arată, printre altele, că publicarea declaraţiilor de avere pe internet încalcă “dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private” şi că A.N.I. ar fi creat confuzie între anchetă şi judecată. Fostul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, contrazice, însă, aceste explicaţii – într-un interviu acordat Revistei 22 –, reamintind că A.N.I. nu dă sentinţe, ci face verificări şi sesizează, dacă e cazul, instanţa de judecată, Parchetul sau instituţiile fiscale. Iar în ce priveşte publicarea declaraţiilor de avere şi de interese, le vede ca pe o parte a transparenţei funcţiilor publice, fără nicio legătură cu viaţa privată.
În acelaşi context al declarării ca neconstituţională a unei legi ce a funcţionat ani de zile, să ne amintim că aceiaşi judecători ai C.C. nu sunt la prima acţiune de acest gen. Au procedat întocmai cu Legea C.N.S.A.S. Apoi, în primăvara anului trecut, D.N.A. a trecut razant pe lângă o soartă similară, după ce C.C. a fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea sa, Adrian Năstase fiind unul dintre cei care au cerut desfiinţarea structurii anticorupţie. 2. Al doilea aspect vizează modul în care, în România, multe dintre problemele mari şi grave (fie că ţin de sfera corupţiei sau a reformei instituţionale) pot fi rezolvate doar sub presiune mediatică sau publică extrem de mare. “Cred că D.N.A.-ul şi A.N.I. sunt instituţii necesare, dar trebuie să ne hotărâm dacă dăm încredere acestor instituţii să funcţioneze, dacă ele au mijloacele necesare, sau dacă recurgem la un element suplimentar care nu era prevăzut în gândirea iniţială, şi anume efectuarea Justiţiei cu televizorul (...)”, declara, la sfârşitul săptămânii, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu. Ce uită însă să menţioneze fostul prim-ministru este că în lipsa acestor presiuni mediatice nu numai că nu s-ar fi putut vorbi despre o rezolvare a problemelor, dar multe ar fi rămas într-un confortabil anonimat, în care plonjonul spre prescripţie sau achitare e mult mai uşor. Să ne gândim nu mai departe de „cazul Voicu” şi să ne întrebăm de ce nu au fost posibile, înainte de apariţia în presă a stenogramelor, votul dat de Parlament pentru permisiunea de arestare a unui senator, arestarea unui magistrat al Înaltei Curţi şi protestul la adresa C.S.M., protest care să aibă şi finalitatea scontată? Sau, extrapolând, de ce nu s-a putut vota Legea lustraţiei fără presiuni constante ale media şi ale opiniei publice?