Factura referendumului din 2007, necunoscută nici după patru ani

Românii încă nu au experienţă în ceea ce se numeşte în ţările vest-europene, cu sisteme judiciare cu mult deasupra României, “procese test”. Procese care, prin specificul şi miza lor, constituie un fel de unitate de măsură a corectitudinii şi promptitudinii sistemului judecătoresc. Un astfel de proces se desfăşoară şi în Timiş, de mai bine de patru ani. Un economist lugojean, Petru Farcaş, a avut ideea de a afla cât a costat referendumul de demitere a preşedintelui Traian Băsescu, din 2007, şi a încercat să recupereze aceşti bani de la liderii politici care au stat în spatele respectivei acţiuni. Până acum procesul a dus la un şir impresionant de amânări şi abţineri ale magistraţilor cărora le-a fost repartizat dosarul, precum şi permutări ale cauzei de la o instanţă la alta.

Cinci lideri ai politicii româneşti, pârâţi în Timiş

Expertul contabil lugojean Petru Farcaş decidea în anul 2007 să încerce, prin inter­me­diul instanţelor, recuperarea “facturii” referendumului pen­tru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. El i-a che­mat în instanţă pe fostul pre­mier Călin Popescu Tăricea­nu, pe preşedintele Senatului, Mircea Geoană, pe preşedin­tele P.R.M., Cor­ne­liu Vadim Tudor, fostul preşedinte al U.D.M.R.,Marko Be­­la şi fos­tul preşedinte al P.U.R., Dan Voiculescu. Aceş­tia apar în calitate de pârâţi în dosarul 1005/59/2007, aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, dosar în care sunt acuzaţi de “chel­tuirea abuzivă şi ilegală a banu­lui public, prin sfidarea avizului Curţii Constituţionale şi detur­narea activităţii insti­tuţiilor pu­blice în organizarea referen­du­mului de suspendare a preşe­dintelui României”.

Sub motto-ul “Nimeni nu este mai presus de lege!”, în plângerea înaintată Curţii de Apel Timişoara Petru Farcaş cere “obligarea pârâţilor, în solidar şi proporţional cu parti­dele, raportat la cei 322 de par­lamentari care au nesocotit avi­zul Curţii Constituţionale, privitor la necesitatea şi utili­tatea referendumului de sus­pendare a preşedintelui, să su­porte costul organizării din bani publici a acţiunii din 19 mai 2007, prin care cetăţenii Româ­niei l-au susţinut pe Traian Băsescu cu aproape un milion de voturi, suplimentar acor­dă­rii mandatului din 2004”. Tot­odată, în aceeaşi plângere se mai arată că “subsemnatul şi contribuabilii acestei ţări nu dorim a fi prejudiciaţi, vătă­maţi, să ne pierdem timpul pen­tru ca ei să-şi verifice jocurile abuzive”.

Din banii recuperaţi prin intermediul acestui proces, Petru Farcaş dorea să con­sti­tuie un fond umanitar, care să fie folosit doar în scopuri cari­tabile. Fondul ar fi urmat să fie pus la dispoziţia Administraţiei Prezidenţiale, iar de el să bene­ficieze “cetăţenii români care nu pot să-şi plătească medica­mentaţia necesară tratării bolilor, copiii defavorizaţi de soartă şi cei cu handicap”.

Patru ani de amânări şi abţineri

Parcursul acestui dosar a strâns până acum o colecţie impresionantă de abţineri şi amânări. “Lipsă procedură”, “administrare probe”, “studii înscrisuri” sunt doar trei dintre motivele zecilor de amânări care au făcut ca acest proces să aibă deja patru ani vechime pe rolul instanţelor din Timiş. “Din 2007 acest dosar este plimbat pe la instanţe, pasat dintr-o parte în alta, adesea prin decizii care se bat cap în cap”, spune economistul lugo­jean. 

Procesul a fost suspendat în prima fază pentru că… nu se găseau sediile de partid ale lui Corneliu Vadim Tudor şi Dan Voiculescu. Pe motiv că nu se găsesc aceste adrese, la trei înfăţişări consecutive s-a tot amânat judecarea. Şi anul tre­cut, după trei ani de ju­decată, instanţa cerea să se pre­cizeze“la ce adresă se poa­te cita pârâtul Voiculescu şi să se facă dovada demersurilor în­tre­prin­se în acest sens, sub sancţiu­nea suspendării cauzei”.

Şi mai interesant e că, pâ­nă în prezent, dosarul referen­dumului a colecţionat nu mai puţin de cinci abţineri ale com­pletelor la care a ajuns, la Cur­tea de Apel Timişoara.

În 2008, de pildă, a existat o serie succesivă de abţineri ale unor complete de judecată, creându-se o situaţie mai mult decât originală, pentru că la orice nouă înfăţişare completul de judecată desemnat solicita să i se aprobe abţinerea – abţi­nere aprobată de noul complet, care la rândul lui solicita să i se aprobe abţinerea...

Dintre întâmpinările depu­se la dosar, cea mai originală, până acum, pare a fi cea redac­tată în numele fostului premier Călin Popescu Tăriceanu, în care nu există prea multe obiec­ţii, în prima fază, legate de cau­za în sine, ci se solicită nea­părat schimbarea instanţei la care se judecă procesul. “Per­soana ce se consideră vătăma­tă în drepturile sale poate face plângere la Secţia de Conten­cios Administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice. Ca urmare, solicităm declinarea competenţei mate­riale în favoarea Tribunalului Timiş”, se arăta în întâmpi­na­rea depusă în numele fostului prim ministru.

Anul trecut  Curtea de Apel Timişoara a “soluţionat” cauza, pasând-o la Tribunalul Timiş - Secţia Contencios Adminis­tra­tiv. Aici s-a respins acţiunea, în­să s-a făcut recurs, acum cauza fiind din nou pe rolul Curţii de Apel Timişoara.

Cost nedeterminat al referendumului

Partea cea mai interesantă e că, în acest proces, în ciuda soli­citărilor repetate făcute atât de Petru Farcaş, cât şi de instan­ţele la care s-a judecat procesul, nici pâ­nă acum nu s-a reuşit să se sta­bilească preţul, măcar estimativ al referendumului de demitere a preşedintelui Traian Băsescu.

“Din 2007 nici până acum nu s-a reuşit să se afle, cu toate demersurile întreprinse, cât a costat acel referendum, câţi bani publici care puteau fi folosiţi în scopuri mult mai bune au fost cheltuiţi pe această acţiune”, acuză Petru Farcaş.

Prin adrese făcute atât de către Curtea de Apel Timişoara, cât şi de Tribunalul Timiş i s-a cerut Ministerului Finanţelor să precizeze, la termene succesive stabilite pe parcursul anului trecut, costul referendumului din data de 19 mai 2007, instanţa sta­bilindu-i această obligaţie Minis­terului Finanţelor, sub sancţiu­nea unei amenzi judicare.

Cu toate aceste demersuri, nici acum nu s-a reuşit să se obţină, pentru acest dosar, costul total al referendumului, deşi este vorba de bani publici pentru care ar trebui să existe o evidenţă foarte clară.

Motivul pare destul de clar : până acum nici Curtea de Con­turi, nici Autoritatea Electorală Per­manentă nu au făcut publică o situaţie defalcată pe judeţe a chel­tuielilor făcute pentru referendum, şi niciun raport în care să se dez­bată la modul serios şi complet mo­dul prin care partidele şi-au finan­ţat campaniile pentru referendum.

După patru ani de la eveni­men­tele respective se poate trage concluzia că, poate, a fost greu să se contabilizeze costul total al referendumului sau, poate, nu a existat interesul să se facă o esti­mare oficială, pentru că nu puţini au fost cei care au susţinut că or­ganizarea acestui referendum re­prezintă o risipă de bani publici.

Singurele care s-au încu­me­tat, cu ajutorul unor economişti, să realizeze un cost estimativ, au fost unele instituţii de presă. Pe baza acestor aprecieri, ediţia on-line a Enciclopediei Wikipedia dădea următoarea informaţie : “Întregul cost al referendumului s-a ridicat la 60 de milioane de lei (aproximativ 13 milioane de euro)”.

“Procesele-test”, o obişnuinţă în ţările vest-europene

Procesul referendumului poa­te fi considerat un “proces-test” pentru sistemul jude­că­toresc românesc. Acest gen de procese sunt extrem de populare în ţările vest-europene, fiind pro­movate, de regulă, de organizaţii negu­vernamentale care vor să verifi­ce corectitudinea pârghiilor lega­le şi judiciare ale statului.

Aceste “procese-test” au ca miză identificarea puncte­lor vulnerabile ale justiţiei, toc­mai în ceea ce priveşte drepturi­le omu­lui, în special cele legate de ac­cesul la justiţie. Procesul de­rulat la instanţele din Timiş dove­deşte că sistemul judecătoresc deţine încă pârghiile necesare pentru a descuraja justiţiabilii, în cazul în care există interes în acest sens. Însuşi termenul de patru ani în care dosarul a fost pe rol este elocvent în acest sens.

În România, “procese-test” au fost realizate în ultimii ani de către Centrul pentru Resurse Juridice, pe principiul că lipsa de jurisprudenţă în domeniul apără­rii drepturilor omului şi al bunei guvernări conduce la situaţii în care aceleaşi speţe ajung să fie soluţionate diferit în instanţă. C.R.J. şi-a propus să contribuie la rezolvarea acestui paradox prin preluarea unor cazuri strategice.

În acest sens, a fost dema­rată şi o Reţea de Avocaţi pentru Drepturile Omului, precizându-se că “prin participarea în această reţea şi prin promovarea de ca­zuri strategice în instanţă, avo­caţii membri ai reţelei contribuie la reformarea sistemului juridic, conştientizând în rândul prac­ticanţilor profesiunilor juridice rolul central pe care drepturile omului îl joacă în crearea unui sis­tem de justiţie eficient şi ac­cesibil tuturor indivizilor”. Prin­tre pro­cesele test derulate de C.­R.J. se numără şi cel cu Agenţia Regio­nală de Protecţie a Me­diului Timişoara, căreia C.R.J. i-a cerut informaţii referitoare la aplicarea în instituţie a Legii 71/2004, privind codul de conduită al func­ţionarilor publici, respectiv mo­dalitatea de numire şi orga­nizare a activităţii consilierilor de etică. Instituţia timişeană a co­municat informaţiile solicitate abia după primirea citaţiei de la instanţă.