Falii regionale

Ca orice subiect de rezonanţă naţională, reorganizarea teritorială a României a intrat în concasorul tiradelor po­litice pre-electorale, de unde n-a mai ieşit nici până azi. Subiectul s-a făcut praf în scanda­lurile sterile legate de orgolii regionale, teorii ale conspiraţiei, referendumuri inter-judeţene şi glume despre voievodate. Aşa se face că unul dintre scopurile declarate ale acestei reorganizări – cel de a îmbunătăţi absorbţia fondurilor europene, pe „filonul” de finanţare reprezentat de Programul Operaţional Regio­nal 2007 – 2013 riscă să expire până când po­liticienii români termină de dezbătut problema. Ca şi în alte dăţi, banii se vor pierde, iar Ro­mânia va rămâne cu scandalul politic.

Eşecul acestei iniţiative e legat însă şi de faptul că abordarea acestui subiect nu poate fi doar una „macro”, România nu poa­te fi împărţită în şabloane de la Bucureşti, şi nu se pot realiza structuri regionale fiabile dacă judeţele care compun aceste regiuni nu ajung să tragă în aceeaşi direcţie, să fie convinse de importanţa acestui demers, şi nu obligate să accepte o „căsătorie de convenienţă.”

În vestul ţării acest subiect nu a făcut altceva decât să reaprindă vechile or­golii între Arad şi Timişoara, fiecare judeţ ad­judecându-şi statutul de „motor” al dezvoltării regionale. Şi dacă această imposibilitate a conlucrării şi colaborării regionale era uşor de anticipat în acest caz, construcţia „Regiunii de Vest”, ca un tot unitar, nu e una şubredă doar pe acest palier. De-a lungul ultimilor ani colabo­rarea defectuoasă şi războiul orgoliilor, vizibile în cadrul euroregiunii DKMT au fost de multe ori „ascunse sub preş”, ceea ce nu înseamnă că nu au fost remarcate.

Un ultim exemplu în acest sens este proiectul legat de reluarea traficului feroviar spre Europa prin Cenad, prin realiza­rea căii ferate Timişoara – Szeged. Un astfel de proiect, cu o utilitate evidentă, pentru toate judeţele din zona de vest a ţării, nu poate fi dus, asumat şi suportat financiar de un singur ju­deţ, din cauza amplorii sale. Totuşi, până acum, pentru oportunitatea de finanţare europeană a do­cumentaţiei preliminare pentru acest proiect, doar Timişul şi Csongradul au fost dispuse să asigure partea de cofinanţare a acestui proiect „euro-regional”. Lucru care, după cum bine remarcau nişte consilieri judeţeni, pune sub semnul întrebării utilitatea în sine a con­struc­ţiei DKMT-ului – o structură creată tocmai cu scopul de a implementa proiecte importante, regionale, de care să beneficieze toate judeţele participante, şi la care să contribuie toate ju­deţele participante. Însă, pe „mitul” că Timişul e un judeţ bogat, autorităţile cărăşene nu s-au arătat deloc in­teresate de a investi în acest proiect, scuzându-se cu deficitul bugetar şi invocând şi criza economică, deşi criza nu a lovit doar anumite judeţe. Aşa stând lucrurile, Timişul a rămas singurul judeţ din România care va suporta financiar partea de cofinan­ţa­re a acestui proiect regional, de care vor be­neficia absolut toate judeţele din vestul ţării. Aceasta în con­diţiile în care Timişul s-a impli­cat nu o dată fi­nanciar pentru sprijinirea unor investiţii din Caraş Severin, dacă ar fi să se amintească doar instalaţia de schi-lift de pe Semenic. Aşa stând lucrurile, atâta vreme cât fiecare judeţ îşi va urmări doar interesele ime­diate, strict locale, şi noua împărţire adminis­trativă s-ar putea lovi de aceleaşi probleme, nerezolvate în cadrul DKMT. Şi s-ar ajunge, în acest caz, la celebra dilemă a lui Frafuridi : „Să se revizuiască, pri­mesc! Dar să nu se schimbe nimica !”