Nu am înţeles nici fandoselile uno­ra, nici autovictimizarea al­tora, nici tevatura în si­ne, din Par­lament, bro­dată pe mar­ginea schim­bă­rii în actele ofi­ciale a denumi­rii de “rom” cu cea de “ţigan”. La fel, nu am înţeles unde este sensul pe­iorativ în cuvântul “ţigan”, nici de ce identita­tea unora este mai importantă decât identitatea altora, nici in­sis­tenţa de a lucra la formă, şi nu la fond.

De ce ar discrimina sau ar jigni cuvântul “ţigan”? Potrivit DEX-ului, “ţi­gan”, intrat în română prin “ciganinu” pro­ve­nit din slava veche, înseamnă acea “persoană care face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare nomadă”. Institutul Intercultural din Timişoara explică, la rându-i, etimologia cuvântului : “Germanii îi numesc zigeuner, românii, ţigani, iar maghia­rii, cygany. Toate aceste cuvinte derivă din gre­cescul atiganoi, care înseamnă de neatins”. Academia Română spune că, în multe state din spaţiul european, este folosit, fără nicio re­stricţie, un cuvânt având aceeaşi origine şi aceeaşi evoluţie a semnificaţiei cu ro­mânescul “ţi­gan” : “tsiganes” în franceză, “zin­gari” în ita­li­ană, “zigeuner” în germană, “tzi­gani” în rusă şi polonă, “cigany” în maghiară, “ciganin” în bulgară şi sârbă, “cigano” în portugheză. Deci, unde este dispreţul, depre­cierea chiar şi mer­gând la rădăcina etimolo­gică? De ce, de exem­plu, nu s-au simţit lezaţi de acest cuvânt fondatorii Asociaţiei Femeilor Ţigănci “Pentru Copiii No­ştri”, un O.N.G. din Timişoara al aceste etnii?

De ce ar avea un sens mai nobil cuvântul “rom”, pe care DEX-ul îl dă ca sinonim pentru “ţigan”, derivat din cu­vântul ţigănesc similar, care înseamnă “om” sau, în de­finiţia Institutului Intercul­tu­ral Timişoara, “bărbat, bărbat însurat, iar într-un sens mai larg, persoană aparţinând gru­pului nostru”? Ar avea această vocabulă calitatea mi­raculoa­să de a schimba nu numai forma, ci şi fondul unei pro­ble­­me?

În privinţa identităţii, nu am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă însuşirea et­nonimului “rom”, atât pentru români, cât şi pen­tru ţigani, nu periclitează identitatea români­lor?

Problema cu mulţi reprezentanţi ai acestei etnii este de fond, nu de for­mă, şi acolo trebuie umblat. Ne îmbătăm cu apă rece crezând sau sperând că, scriind „tabu” în dreptul unui cuvânt care le pare unora peio­rativ, ştergem, peste noapte, cu buretele, pro­bleme pe care le vrem corijate.

În plus, în calitate de minoritate na­ţională recunoscută, ţiganii sau romii (cuvinte sinonime în limba română) be­ne­fi­ciază de protec­ţie inclusiv prin Constituţie şi au drepturi ga­rantate prin acorduri interna­ţio­nale pe care România le-a semnat, au clase cu pre­dare în limba maternă, au rezer­vate locuri spe­ciale în şcoli şi universităţi, au organizaţii ale etniei. De la clasa de mijloc a acestei etnii se aşteaptă responsabilitate în a-şi învăţa se­me­nii să se folosească de aceste drepturi şi să ia ca exemplu de conduită oameni respectaţi ai comunităţii, pentru că sunt suficienţi, nu pro­prietari de palate cu turnuleţe ridicate din ac­tivităţi dubioase, care se îngemănează nu o dată cu crima organizată, nu manglitori şi cer­şe­tori plecaţi aiurea în lumea largă, nu pe cei care au voiajat pe banii altora pe ruta Franţa - Româ­nia şi care şi-au bătut joc de banii primiţi pentru a-şi deschide mici afaceri care să le con­fere un alt sta­tut şi un alt nivel de trai. Până când lucrul ace­sta nu se întâmplă cu adevărat, şi nu doar pe hârtie, ca proiecte bifate, avem doar discuţii ste­rile, autovicti­mi­ză­ri nejustificate, bani – co­muni­tari sau publici – irosiţi şi o stagnare păgu­boa­să în aceeaşi stare de fapt.