În prima parte a lui 2007, primul an în care România devenise membru U.E., chestorul general Anghel Andreescu, secretar de stat în M.A.I., atrăgea atenţia că “deschiderea frontierelor, dublată de un control vamal relaxat, a impulsionat la cote fără precedent nu doar mişcarea persoanelor şi a mărfurilor, ci şi imigraţia clandestină şi criminalitatea”. Înainte cu câteva luni de aderarea României la Spaţiul Schengen, când există riscul accentuării pericolelor, vorbeşte despre provocările cărora va trebui să le facă faţă România, dar şi despre ameninţările care pândesc pe termen mediu şi lung.


“E o presiune în creştere asupra frontierelor”

În materialul pe care îl veţi prezenta la simpozionul Academiei Oamenilor de Ştiinţă, vorbiţi despre provocările şi ameninţările la nivel global. Care sunt, acum, dar şi în perspectiva aderării la Schengen, cele mai mari provocări pentru România şi cele mai apăsătoare ameninţări?
Aceleaşi care există la adresa U.E., şi nu numai pentru că facem parte din U.E. şi din N.A.T.O. Mai trebuie luată în calcul aşezarea noastră geografică. Facem parte, chiar dacă nu vrem, din Balcani – o cale de intrare a drogurilor în Europa. Apoi, suntem apropiaţi de Caucaz, o zonă cu multe pericole – aşa cum am precizat, un califat e pe cale de a se instaura, sunt câteva republici mai mult sau mai puţin autonome, în care se resimte nu doar influenţa rusească, ci şi influenţa musulmană a Al-Qaeda. Apoi, să amintim şi de poziţia noastră la Marea Neagră. Este o presiunea formidabilă şi în creştere asupra frontierelor externe ale U.E., implicit a noastră, mai ales că suntem frontieră externă a U.E. Nu întâmplător, la Frontex s-a subliniat de multe ori importanţa pazei acestei frontiere şi a controlului. Prin politica de bună vecinătate, U.E. alocă fonduri substanţiale pentru foarte multe state, începând cu statele din nordul Africii, apoi Turcia, Ucraina şi celelalte aflate la frontiera externă a spaţiului comunitar. În martie 2011 urmează un examen foarte serios pentru România, intrarea în Spaţiul Schengen. Fără o cooperare poliţienească pe migraţie, azil, justiţie şi între instituţiile statului care se ocupă de aceste probleme, nu se va putea ieşi la liman. În Constituţia U.E. se spune de altfel că fără cooperare nu va exista U.E. În condiţiile în care nu va mai fi control la frontiere, se vor lua măsuri pe traseele de deplasare, ceea ce nu înseamnă că pui forţe de ordine, ci că trebuie să ai informaţii. Asta înseamnă sarcini în plus pentru structurile în domeniu, relaţii foarte bune de cooperare cu statele din afara U.E. şi cu statele cu potenţial crescut de risc pentru U.E.

Sunt pregătite autorităţile române să acţioneze doar bazându-se pe informaţii?
În unele privinţe s-au luat măsuri mai demult. De exemplu, România are relaţii bune cu Turcia, o zonă inclusă în Ruta balcanică (pe care se face de la trafic cu ţigări la trafic cu droguri şi cam tot ce vine dinspre Afganistan trece pe această rută, iar Afganistanul deţine circa 90% din producţia de heroină, din care majoritatea vine spre Europa). Acelaşi gen de acţiuni se fac prin fostele state sovietice, unde graniţele sunt foarte permisibile, permisibile în primul rând din cauza oamenilor. Nu întâmplător, U.E. cere, până în 2012, analiza a ceea ce nu s-a analizat niciodată până acum, a infrastructurii critice, a protecţiei civile, a vulnerabilităţilor U.E.

Vă întrebam dacă sunt pregătite autorităţile române să facă faţă la ceea ce va urma din 2011. În 2007, după relaxarea controlului la frontierele comunitare, am văzut statistici cel puţin interesante în privinţa traficului de persoane. Potrivit Agenţiei Naţionale Împotriva Traficului de Persoane, în primul semestru al lui 2006 au fost identificate 1.281 de victime, în aceeaşi perioadă a lui 2007, 936, în 2008, 775, iar în 2009, 343. Vorbim despre o diminuare a traficului de persoane sau despre scăpări ale autorităţilor?
În prima parte a lui 2009, România a fost dată exemplu în privinţa cooperării avute cu Frontex. Noi suntem asezaţi pe o rută pe care se face trafic de persoane, însă în ultimul timp aceasta a fost evitată de reţelele transnaţionale. Dar nu există niciunde în lume o graniţă sigură 100%. Problema este să reduci cât mai mult riscul. Dar asta înseamnă că nu numai la graniţă ai paza aceasta, ci că ai informaţii pentru a anihila din faşă astfel de acţiuni.


“În România se luptă împotriva corupţiei, de dorit lasă rezultatele”

În articol, aţi amintit şi de ultimul raport al O.N.U. privind crima organizată, care indică zona din sud-estul Europei drept lider european în ce priveşte corupţia. De ce nu se poate lupta eficient, în România, împotriva marilor acte de corupţie şi a corupţie sistemice?
Se luptă, dar de dorit lasă rezultatele finale. În procesul penal există un lanţ de instituţii care trebuie să-şi facă datoria, de la Interne, la Parchet şi Justiţie. În statele unde corupţia sistemică este în cote foarte mici, înseamnă că forţele de ordine, serviciile secrete sunt bine plătite, dar şi că sunt luate măsuri inclusiv privind partea de sancţionare în Justiţie.

O instituţie afectată de acte de corupţie poate pierde puncte importante la capitolul încredere publică. Care sunt pericolele ce pândesc din spatele unei instituţii decredibilizate şi, astfel, vulnerabilizate?
După ce ajunge decredibilizată, trebuie să treacă foarte mulţi ani până când se ajunge la un nivel de încredere obişnuit. Am văzut sondaje de opinie privind instituţii ale statului din Vest care luptă împotriva corupţiei, unde rata de încredere a populaţiei depăşeşte 50 - 60%. În România, de astfel de procente se bucură Armata, Biserica, Pompierii, Jandarmii. Ca să ajungi la un astfel de nivel de încredere cu instituţii ale statului care luptă împotriva corupţiei la noi va trebui să treacă foarte mult timp.


“Nu s-a dorit desfiinţarea duty-free-urilor”

Amintiţi şi de un raport al F.M.I. care arată că mai mult de 100 de miliarde de euro/an se obţin din contrabanda cu ţigări şi contrafacerea lor. Şi în România, contrabanda cu ţigări, generată inclusiv de duty-free-uri, menţinute în pofida legislaţiei şi avertismentelor din U.E., reprezintă o problemă serioasă. De ce nu au fost desfiinţate, de ce se recurge la “n” legi care, de fapt, nu îndepărtează răul de la rădăcină?
Nu s-a dorit acest lucru, e un aspect ce ţine de factorul politic. Capturile făcute sunt importante, dar reprezintă o parte a aisbergului. Până când nu vom ajunge la o legislaţie asemenea celei italiene – unde Garda de Finanţe confiscă câte un vapor, iar un procent din valoare este folosit pentru dotare şi pentru răsplata oamenilor, restul mergând la stat – înseamnă că nu vrem. De ce nu vrem? Ţine tot de factorul politic.

Pe lista riscurilor şi ameninţărilor din S.N.Ap. 2010 a fost inclusă “multiplicarea şi consolidarea grupurilor de crimă organizată pe fondul carenţelor în funcţionarea instituţiilor de impunere şi respectare a legii”. Ce a generat aceste carenţe?
Când spui crimă organizată, spui terorism, spui droguri şi, fără doar şi poate, spui şi corupţie. S-au obţinut deja rezultate notabile, dar mai e mult până se va ajunge la ceea ce se doreşte. Niciodată, corupţia nu va fi eliminată, nu a fost eliminată nicăieri în lume. Totuşi, trebuie spus că se păstrează în nişte limite rezonabile. Carenţe există pentru că legea nu e cea mai bună, pentru că structurile care trebuie să lupte pe acest front nu sunt motivate moral şi material şi pentru că nu se doreşte de către factorul politic. Când vrei să faci ceva, o faci, o impui prin lege, o lege simplă, uşor de aplicat şi apoi verifici aplicarea ei. Dacă facem legi ambigue şi găsim subterfugii, rezultatele vor fi cele care se văd şi acum.