Reluată acum, pe motiv de apropiere a „scadenţei” stabilite de Uniunea Europeană în privinţa noilor finanţări acordate prin programe operaţional-regionale, discuţia legată de reîmpărţirea administrativă a României ridică deja controverse de amploare, fiind „rulate” scenarii care de care mai fanteziste.

Principalul argument „pro” adus în discuţie este cel al posibilităţii atragerii mult mai multor fonduri structurale, prin intermediul noilor regiuni administrative, care să încorporeze vechile judeţe.

Preşedinţia, în momentul în care a readus în discuţie acest subiect, anticipa deja că noul model propus nu va fi unul agreat, pentru că e greu să-i explici unui locuitor într-un municipiu reşedinţă de judeţ faptul că oraşul în care stă de ani de zile rămâne doar cu statutul mai mult sau mai puţin onorific de municipiu.

Însă, mai mult decât acest obstacol ce ţine de mentalitate şi percepţii, trecerea de la judeţe la regiuni administrative va avea extrem de multe piedici puse de partidele politice, nicidecum de populaţie. Pentru că noul model administrativ e posibil să însemne reducerea numărului mandatelor de deputaţi şi senatori, e posibil să însemne desfiinţarea unor posturi influente în administraţiile judeţene, cu care erau răsplătiţi până acum membrii de bază sau sponsorii partidelor şi pierderea altor fotolii locale călduţe, parte a „portofoliului” de beneficii aferente accederii la putere.

În plus, noul model propus va presupune costuri uriaşe tocate pentru „reorganizarea administrativă”, fiind instituţii şi firme abonate la contracte cu statul care abia aşteaptă asemenea modificări de esenţă ale structurii administrative a statului pentru a cheltui bani publici în neştire, în numele adaptării la noile condiţii şi standarde. În plus, e previzibil să urmeze şi un val uriaş de angajări în aparatul de stat reconfigurat, lucru care va duce la rotunjirea la extrem a corpului funcţionăresc şi aşa obez, în comparaţie cu posibilităţile bugetului.

Nu în ultimul rând, noua împărţire teritorială a României va deveni prilej de exacerbare a unor vechi rivalităţi, diferende şi tensiuni locale, dacă e să se amintească pe plan local doar relaţia „amiabilă” a Timişoarei cu Aradul, văzută în splendoarea ei atunci când s-a pus problema prelurării Aeroportului Arad de către Aeroportul Timişoara şi viceversa, în utopica Companie Aeroportuară Banat. Lupta pentru stabilirea centrului noilor regiuni va fi acerbă şi vor fi aruncate în luptă toate cumetriile, toată influenţa, toate pârghiile politice de care dispun baronii locali. Miza e mare : împărţirea banilor publici pe trei sau patru judeţe, deci şi interesele vor fi pe măsură. Iar rezultatul final va fi unul tot timpul pus sub semnul întrebării, pentru că timişenilor le-ar fi greu să creadă că împărţirea resurselor bugetare va fi una care să-i favorizeze, într-o regiune administrativă cu centrul la Arad, după cum şi arădenilor le va fi greu să creadă acelaşi lucru într-o regiune cu centrul la Timişoara. Vor fi mereu acuzaţii şi tensiuni, şi scandaluri. Deşi scopul acestor regiuni e să niveleze discrepanţele socio-economice între judeţe vecine, rezultatul ar putea fi exact pe dos.

Una peste alta, e discutabil şi scopul acestei modificări. În acest sens e admirabilă sinceritatea unui funcţionar aflat la conducerea unei agenţii timişene responsabile de dezvoltarea regională socio-economică. Acesta susţine că e sceptic că noul model administrativ teritorial va duce la o absorbţie mult mai bună a fondurilor europene. Explicaţia sa e următoarea : „şi acum, cu actualul model e uşor să accesezi fonduri europene. Nu există însă interes în acest sens, şi asta dintr-o cauză foarte simplă. Nu se poate fura”.