Fotbal si revolutie

Sau invers, in cazul in care respecti macar ordinea cronologica, daca nu importanta. Oricum, evenimentele din ultima perioada, de la Timisoara si despre Timisoara, te duc involuntar spre concluzia ca, in orasul-martir, in orasul unde s-a cerut – cu rapaitul mitralierelor in fundal – schimbarea regimului comunist, s-a ajuns, oficial, sa se puna semnul egal intre Revolutie, Proclamatia de la Timisoara si fotbal. Neoficial, lucrurile par sa fie si mai demoralizante, atata timp cat intre Revolutie plus Proclamatia de la Timisoara (cu tot ce decurge sau ar fi trebuit sa decurga de aici), pe de o parte, si fotbal, pe de alta parte, se pune semnul mai mic sau egal.

Semnul egal a fost pus chiar de autoritatile locale. Dupa mitingul spontan din 4 septembrie – o manifestare grotesca, demna de ortacii "Luceafarului huilei", pusi pe deratizare anti-intelectuali in Piata Universitatii, in acel iunie ‘90 de trista amintire, o manifestare care a facut de rusine numele Timisoarei, nu doar pentru primitivismele de moment, ci si pentru ideea care poate mobiliza in strada mii de oameni in opozitie cu multe alte idei, mai importante, care lasa Timisoara indiferenta –, Primaria autorizeaza mitingul suporterilor Poli Timisoara, dandu-le zona verde nu doar centrul orasului. Ci, mai mult balconul Operei – simbol al unui indepartat si tot mai insignifiant Decembrie ‘89. De la balconul unde, in’89, s-a strigat "libertate" si "victorie", de unde, in martie 1990, s-a cerut lustratia, in septembrie 2008 se racneau in megafoane, in urale aprobatoare, trivialitati care, pe stadioane, sunt oferite cu dedicatie si in egala masura echipei adverse si jandarmilor.

Semnul mai mic (sau egal) a fost pus, pe de o parte, de suporteri veniti sa-si sustina echipa favorita in fata unei decizii, considerate nedrepte, luate de F.R.F. Pentru ei, Revolutia e, cu siguranta si cu sinceritate, mai putin importanta decat un fault din minutul 80. Pe de alta parte – si aici este punctul dureros – acelasi semn de mai mic sau egal a fost pus, indirect, dar implicit, de timisorenii mobilizati si solidarizati, in Decembrie 1989 si in martie 1990, de aceleasi cauze, scandate din acelasi balcon. De atunci, aceste cauze nu au mai reusit sa adune laolalta nu mii, dar nici macar sute de oameni. Candva faceau parte din lista de idealuri, nu utopice, a zeci de mii de timisoreni. Desi ingropate, nu par sa mai trezeasca nici speranta, nici revolta. Doar resemnare. Marea aceea de oameni iesita in strada in Decembrie ‘89 s-a resemnat demult cu neadevarurile si jumatatile de adevar care ni s-au spus oficial despre ceea ce numim "Revolutia romana". Din aceeasi mare de oameni care, in primavara lui ‘90, ovationau Punctul 8 al Proclamatiei, sperand ca, o data cu aplicarea lui, sa se bucure de un maine mai bun, cladit dupa o alta scala de valori, au mai ramas putini care mai lupta. Dar ei nu dau cu pietre, nu injura. Apeleaza doar la argumente si la bun simt. Ei nu reusesc sa atinga coarda sensibila a niciunei autoritati – desi adevarul de la Revolutie e cauza pierduta, iar Legea Lustratiei e la cheremul si la bataia de joc a parlamentarilor – si nu pentru ca sunt putini, nu pentru ca nu ar reprezenta spiritul Timisoarei, nu pentru ca nu ar fi in asentimentul a cine stie cator milioane de romani. Ci pentru ca sprijinindu--le cauza, cei care ar face-o nu ar avea de castigat, ba, multi ar avea de pierdut. Pierderi imense si pe termen nedeterminat. Or, la fotbal lucrurile stau altfel. In definitiv cui ii pasa intr-adevar de simboluri, cat de banii pe care acest sport-rege ii face sa se miste asemenea placilor tectonice la un seism de minimum 5 grade pe scara Richter? Traim vremuri in care idealismul a fost demult facut KO de pragmatism, ca sa uzitam un termen decent.