Fripturiştii hipermarketurilor

Pe măsură ce hipermarketurile împânzesc tot mai mult Timişoara, neglijându-se întrebarea, de bun simţ de altfel, „cine o să mai cumpere dacă nimeni nu mai produce nimic?”, apar specii urbane adaptate supravieţuirii pe timp de criză, care utilizează din plin avantajele acestor noi spaţii comerciale de tip deschis, ducând la extrem conceptul de „autoservire”.  

Seriale la „tv-supermarket” şi parfum de bideu

Hipermarketurile Timişoarei sunt invadate de un tip de clienţi mânaţi de nevoie sau doar de plăcerea orgasmică de a primi ceva moca, clienţi pe care, cu siguranţă, managerii magazinelor cu pricina nu şi-i doresc în portofoliul seg­mentului ţintă de muşterii. E vorba de aşa-numiţii „fripturişti de supermar­ket”, oamenii care vin la magazin ca la nunta fără dar, neavând un scop anume, în afară de acela de a nu se plictisi aca­să şi a in­teracţiona în moduri dintre cele mai ne­bănuite cu un mediu mult mai inte­resant decât cel de la domiciliu.

„Fripturiştii” îţi sar în ochi încă de la raionul de electronice-multimedia. Unii ţin să butoneze fiecare model de telefon sau aparat foto digital securizat antifurt, şi persistă în testarea de apli­caţii până când strică sau au impresia că au stricat ceva, moment în care, cu o privire de maidanez hăituit, lasă gad­get-ul butonat şi pleacă mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Alţii sunt atraşi precum câinele lui Pav­lov de sutele de televizoare care merg pe acelaşi program şi se opresc să se uite, indiferent de subiect, probabil pentru a face economie de curent, aca­să. Cum la televizor nu se stă fără o ronţă­ială, unii fac în prealabil un plin la raio­nul de sticks-uri şi chips-uri, plasând apoi ambalajul gol, cu o mişcare de presti­digitator printre cutiile cu CD-uri. Din cauza lor, vânzătorii de la raioa­nele cu pricina nu mai rulează filme pe plasme, însă, indiferent de programul difuzat, publicul e asigurat.

„Fripturiştii juniori”, în persoana puştilor lipiţi de consolele cu jocuri sunt şi ei o altă pre­zenţă ne­lipsită la raionul multimedia, stabilind recorduri perso­nale, lăsându-şi guma de mestecat, de­licat, sub dis­play-ul staţiei de jocuri. Pe undeva pe lângă, pe timp de vară, sunt prezenţi în peisaj cei care „testează” ventilatoare, mai ales dacă au pulve­rizare cu apă. Cei neo­bişnuiţi cu astfel de scene ră­mân şo­caţi să vadă cum un pensionar toropit de căldura de afară, ridică pe rând câte un braţ şi un sub­braţ păros în faţa ven­tilatorului cu apă, pentru o hidratare completă.

Cum în imediata apropiere a seg­men­tului electronice-multimedia este plasat, în pofida oricărei logici normale, raionul cu detergenţi şi produse cas­nice, fripturiştii specializaţi fac schimb de experienţă. Pe acest raion poţi ve­dea specimene care deschid pachete de şerveţele, din care extrag unul sau mai multe pătrăţele de hârtie, cu care se şterg tacticos pe la nas, pe după ceafă sau prin alte părţi esenţiale. De apreciat e că, totuşi, nu pun şerveţe­lele la loc, ci le pitesc după cutiile de detergent. Undeva, chiar lângă ei sunt cei care testează odorizantele de toa­letă, umplându-se de vapori de pin, levănţică, vanilie sau mango destinate să acopere duhoarea de bideu, dar ca­re, în cazul de faţă, pot funcţiona şi pe post de parfum, mai ales pentru cei certaţi cu apa.

Devoratorii de „Bou roşu”

La raionul băuturi sunt în elemen­tul lor „meltenii” care desfac cea mai scumpă bere de pe raft şi se plimbă cu ea prin tot magazinul, cu sorbitul, râgâitul şi plescăitul aferente. Ca un făcut, berea se termină exact înainte de a ajunge la casă şi este „uitată” pe undeva prin zona de lapte sau brânză topită, unde ajung, inevitabil, şi dozele de energizant „Bou roşu”, în traducere liberă. Probabil că vestiţii „specialişti britanici” ar fi şocaţi să afle câte doze de „Bou roşu” poate bea un bou de su­permaket, toate neplătite, evident. Pentru că unii tind să spargă recorduri mondiale în ceea ce priveşte energi­zarea, dozele băute şi abandonate fiind lăsate peste tot : printre chiloţii de copii, în buzunarul unui sacou de la raionul de haine sau în coşul unui pen­sionar neatent.

Şi cum băutura nu merge aşa, pe stomacul gol, noroc de promoteriţele nelipsite de la raionul de mezeluri. Între ele şi degustătorul profesionist se dezvoltă o relaţie bazată pe interes şi înşelăciune. Prima dată, îndesându-şi pe scobitoare cât mai multe bucăţele de şuncă, salam, tobă şi ce-o mai da Dumnezeu, degustătorul de mezel pro­spectează piaţa. Însă nu-şi poate face o idee de la o simplă colectă pe o scobi­toare, care începe să semene cu un băţ de frigăruie. Se mai fac alte degustări de mostre, după care urmează remar­ca binevoitoare „Bune astea”. Apoi personajul în sine face un ocol pe la alte două raioane, îşi trage şapca mai pe ochi şi se înfiinţează iar cu scobi­toarea în mână, în faţa tarabei, având un text de zile mari : „Ia să vedem cum sunt astea”. De jenă, fătucile de la ta­rabe, împopoţonate cu ii, blugi skinny şi balerini, se fac că nu-i cunosc. De abia la a treia sau a patra tură de degustare încep să se strâmbe şi să se încrunte, caz în care degustătorul schimbă tara­ba. Delavrancea prezenta ca un caz patologic „mic-dejunul” lui Hagi Tudo­se, care se sătura din ce gusta la piaţă. Acest lucru este acum posibil la super­marketuri. Lucru pe care îl ştiu foarte bine şi o serie de dependenţi de pro­moţii, pentru care vinerea sau sâmbăta e zi de mâncat salam. După două, ma­ximum trei supermaketuri se pot bate liniştiţi peste burta plină.

Cina la botul calului

Mai înclinate spre un stil de viaţă sănătos sunt amatoarele de verzituri, legume şi fructe, care sunt mai prezen­te decât vânzătorii la raioanele de pro­fil. Strugurii, căpşunile, roşiile cherry sunt „victime sigure”, şi după consu­marea a câte jumătate kilograme din fiecare sortiment de acest gen, con­clu­zia e similară celei a lui Hagi Tudose : „Scump, scump. Şi sunt acre. Şi scumpe”.

Probabil că dorinţa cea mai arză­toare a acestor specimene e să se dea şi lubeniţă, ananas sau pepene galben la felie. Tot ele iau zece pungi goale pen­tru fiecare măr cumpărat şi mănâncă de zor măslinele la caserolă cumpărate la suta de grame, care trebuie termi­nate până la casă, pentru a se arunca recipientul. Şi cum, după aperitivul-energizant, salamul de promoţie, toba şi caltaboşul cuburi, un desert pică bine, sunt atacate raioanele cu biscuiţi, bomboane şi napolitane vărsate. La în­ceput, hipermarketurile au lăsat multe dintre aceste produse la liber, descope­rite, clienţilor fiindu-le permis să alea­gă şi să-şi cântărească singuri marfa. După un timp, însă, în zonă au apărut supra­veghetorii, iar marfa a fost „înca­s­tra­tă” în caserole mari de plastic. Câţi biscuiţi, napolitane şi alune s-au mân­cat în săptămânile în care s-a mers cu marfa la liber ştiu doar managerii supermaketurilor. După cum tot ei ştiu câte dintre cornurile şi produsele de pa­tiserie calde vândute în zona de brută­rie, şi care dispar din rafturi, ajung să fie plătite. Probabil ca experiment, vineri sau sâmbătă seara se mai feliază câte un chec sau un cozonac, care se pu­ne undeva la vedere. În maximum cinci secunde, dispare, prin jur putând fi văzuţi câţiva oameni, fiecare cu câte două sau trei felii în mână. Unii se strâmbă, se opintesc, checul merge greu pe gât fără ceva lichid, şi în acest fel creşte şi numărul de doze de „Bou roşu” goale pitite printre cartoanele cu ouă. Mimica unor astfel de oameni transmite un mesaj clar : „Nu am chef de cozonac sau de chec, dar dacă e gra­tis, nu e păcat ?”

Dichisire pe banii capitaliştilor

Cine a zis că în România consumul de cosmetice este destul de redus, raportat la media pe cap de locuitor din ţările vest-europene, este evident că nu a văzut cam ce se întâmplă zilnic pe la raioanele de cosmetice ale supermar­keturilor din Timişoara.

În medie, o sticlă de parfum sau de after-shave „sacrificată” ca mostră poate rezista vreo oră. Unii, mai gră­biţi, se opresc, totuşi, şocaţi, să vadă cum un pensionar îşi toarnă jumătate de sticlu­ţă de after-shave pe cap, îşi aranjează savant cele trei fire de păr prinse pe ţă­călie, după care se uită în jur, oare­cum intrigat de privirile curioase, şi pleacă, plin de demnitate, poate pentru o întâlnire galantă. Nu e însă decât un exemplar din multitudinea de persoane care confundă raionul de cosmetice cu propria baie.

Vânzătoarele de la magazinele inde­pendente de lângă supermarket vin la raionul de cosmetice ca să se machieze cu mostrele şi să se parfumeze, iar puş­tii cu freză cu ţepi nu ezită să dea iama în borcănelele cu gel. Bine că măcar apa­ratele de ras şi periuţele de dinţi sunt sigilate, altfel cine ştie ce s-ar mai întâmpla pe la raionul cu pricina.

Şi, după machiaj, urmează şi ale­gerea garderobei, la raionul cu haine. Se probează fără jenă chiloţi, costume de baie, boxeri, produse care sunt puse ulterior înapoi, pe raft, pentru a fi pro­bate de ghinioniştii care vin după. Se intră cu câte un braţ de haine în cabi­ne, se fac poze cu telefonul în oglindă, după care cei „în probe” constată că, de fapt, nu vor să cumpere nimic. Şi tot aşa. Se probează cu furie rame de ochelari, cipilici, pijamale, ciorapi, iar o cabină de probă, odată ocupată, nu se eliberează aşa de uşor.

Ultima oprire, înainte de casă, sunt tarabele cu ciocolată, iaurt sau orice se mai dă gratis, de plecare. În urmă rămân coşurile pline cu ambalaje, doze golite şi sticle băute pe jumătate, pitite, în cazul cărucioarelor suprapuse, în cojul de jos, pentru a nu fi imputate titularului. Concluzia e clară : România, pe nesimţite, s-a transformat  într-o societate de con­­sum. Ceea ce nu e neapărat ceva de bine.