Fugiţi în lume de spaima sărăciei, condamnaţi să poarte în suflet dorul de casă

Şi-au luat inima în dinţi şi au plecat peste mări şi ţări, în căutarea unui trai mai bun. Au lăsat în urmă famili, prieteni, o parte din viaţă, pentru a câştiga banii pe care nu i-ar fi primit în patria lor. Mii de români au ajuns astfel să muncească în Italia. Mulţi nu ştiu cât vor mai sta în pribegie. Alţii nici nu vor să se mai întoarcă, deşi resimt acut dorul de ţară. Pentru ei, “acasă” e locul unde trăiesc acum, împreună copiii lor, care au învăţat limba ţării adoptive şi vorbesc tot mai stâlcit româna, atât de dragă părinţilor lor, care cred că pentru bunăstarea fiilor orice sacrificiu e neînsemnat…

“Acasă e sărăcie, e pustiu, dar gândul să trăiesc printre străini o viaţă mă sperie”

Au trecut mai bine de opt ani de când a pus pentru prima dată piciorul pe pământ străin, sub soarele arzător al Siciliei. Avea doar 20 de ani şi până atunci nu mai ieşise niciodată din Româ­nia. Era tânără, neştiutoare şi foarte speriată. Alina şi-a lăsat însă acasă ma­ma văduvă şi o soră mai mică, pentru a lucra ca dădacă la o familie de italieni din Catania, un oraş din sudul Siciliei. Locul de muncă i-l găsise sora ei mai mare, Mihaela, care venise cu un an înainte pentru a ţine companie unei bătrâne din­tr-o localitate din apropiere de Catania.

Alina a lucrat câteva luni ca baby-sitter, îngrijind de doi copii. A fost cea mai dificilă perioadă din viaţa ei, îşi aminteşte. A fost pur şi simplu debar­cata într-o casă străină, în care nimeni nu ştia limba română, şi nici ea nu în­văţase încă limba italiană. În fiecare zi, timp de câteva luni, a repetat cuvinte şi fraze din dicţionarul româno-italian cum­părat de la un anticariat din Timi­şoara. Acum, italienii cu greu îşi dau seama că nu e "de a lor".

Mai târziu, i-a găsit un loc de mun­că şi iubitului ei, Mihai, cu care s-a şi căsătorit anul trecut. Nu le-a fost uşor. Au schimbat locuri de muncă şi case, dar de câţiva ani au reuşit să ajungă la un echilibru. Au închiriat două camere într-un apartament în care locuiesc îm­preună cu familia proprietarului, un in­dian cu soţia şi fiica sa. Aveau însă bu­cătărie şi baie proprie şi au fost mulţu­miţi de aranjamentul făcut. Curând vor trebui să se mute, însă, într-o locuinţă mai mare. În urmă cu patru luni, Alina a născut-o pe Daria, şi spaţiul închiriat nu le mai este suficient.

Banii, deocamdată, le ajung. După naşterea micuţei au avut mari cheltu­ieli şi au fost nevoiţi să apeleze la rezer­vele adunate de-a lungul anilor. De alt­fel, au hotărât să o aducă pe sora mai mică a Alinei în Catania pentru că aceas­ta să stea cu copilul, iar Alina îşi va întrerupe concediul maternal pentru a se întoarce la lucru. Trebuie să adune banii necesari pentru a-şi putea con­strui “un viitor în ţară”.

Au trecut mulţi ani de când au plecat din România, dar dorul de ţară – mai bine spus, de acasă, de casa părin­tească –, e tot acolo, şi roade zi de zi… “Aca­să e sărăcie, e pustiu. Nu mai avem prieteni, toţi au plecat. La orice pas sunt oameni cu probleme, greutăţi. Nu au timp să se ocupe de copii. Nouă ne e dor să ne întoarcem acasă, ne gândim la timpurile pe care le-am trăit, dar nimic nu mai e la fel. Totuşi, deşi ne-am obişnuit aici şi nu ne lipseşte nimic, nu am putea rămâne în Italia. Gândul să trăiesc printre străini o via­ţa mă spe­rie”, spune Mihai.

Nici Alina nu a renunţat la gândul de a se întoarce în locurile natale. Mai are încă prieteni acolo, mai sunt legă­turi pe care nu le poate şi nici nu vrea să le rupă. Crede cu tărie ca în câţiva ani va putea să vină în ţară şi să îşi con­struiască un cămin aşa cum şi l-a dorit.

Îi place Catania, îi place să mear­gă pe plaja Mediteranei, să îşi plimbe copilul abia născut pe malul mării şi să plece spre casă abia seara târziu, când apar stelele pe cerul la care “se uită şi cei de acasă, poa­te tot atunci, cer pe care şi eu îl priveam când ieşeam seara în grădină, ca să mă gândesc la decizii­le pe care trebuia să le iau…”.

"Ţara mea e acolo unde sunt fericiţi copiii mei"

Sora Alinei, Mihaela, s-a stabilit de câţiva ani la San Antonio, o comună la circa 25 de kilometri de Catania. Când a venit în Italia, fiica ei cea mică avea doar un an, iar băiatul nu trecuse de pa­tru ani. I-a lăsat în grija mamei sale, şi-a luat soţul şi a pornit spre necu­noscut pentru a le crea copiilor o situa­ţie materială mai bună. Cu timpul, mun­cind pe tărâmuri străine, fiecare în ora­şe diferite, între Mihaela şi soţul aces­teia au apărut tensiuni care au creat o prăpastie de netrecut. Peste ani au ho­tărât să divorţeze şi să îşi continue vie­ţile separat. Singura legătură dintre ei au rămas copiii, care se duc în fiecare vacanţă la tatăl lor, în vizită.

Mihaela şi-a regăsit echilibrul ală­turi de un italian cu care a creat un că­min liniştit pentru copiii ei. I-a adus în Italia şi i-a înscris la şcoală. Au ajuns la vârsta la care pot înţelege aproape toa­te problemele celor mari. Băiatul, Ga­briel, are 12 ani şi este deja un sprijin important pentru mama sa, mai ales în grija faţă de sora mai mică, Iulia, pe care însă toţi colegii şi cunoscuţii o strigă Giulia. De altfel, fetiţa vorbeşte mult mai greu în limba română decât în ita­liană, iar mama nu încearcă să o corec­teze atunci când amestecă cele două limbi. "Oricum, vom rămâne aici. În România vom merge doar în vizită, dar voi avea grijă să nu uite limba ro­mâ­nă. Eu mă bucur că sunt fericiţi şi le pot ofe­ri ceea ce în ţară nu aş fi reuşit poa­te niciodată. Pentru mine acum aici este acasă, m-am adaptat la mentalitatea de aici, sunt respectată şi tot ce fac e pentru copiii şi familia mea. Cât despre cei rămaşi acasă, oricând mă pot urca în avion să îi vizitez", explică Mihaela.

Lucrează la o seră de plante, face ornamente florale pentru doamnele din San Antonio şi a închegat prietenii strânse cu familii de italieni, cu care deseori pleacă în vacanţe. Munceşte mult, îşi face gânduri pentru fiecare copil, soră sau pentru mama ei, care şi ea lucrează de câţiva ani în Italia.

De câteva luni, aceasta a plecat să îngrijească o bătrână lângă Udine, la celalalat capăt al ţării, în nordul Italiei. ÎI e greu, chiar dacă are abia 50 de ani. Îşi vede feţele mai rar, iar acum că are o nepoţica de doar câteva luni, ar vrea să lase tot şi să vină să îşi reia “postul” de bunică.“Când Gabi îi spune «mama­ie», se înmoaie de tot. Tot ce are i-ar da lui, că e singurul nepot. Dar dacă i-am da-o pe Daria, ar fugi cu ea în ţară, ar lăsa Italia şi tot, chiar dacă ne-ar suna imediat să ne spună ce a mai stricat copilul", râde Mihaela.

De timpurile când trăia în Româ­nia îşi aminteşte cu drag, mai ales de  perioada copilăriei şi cea a adolescenţei, când făcea ca Nică a lui Creangă, şi, vara, fugea zilnic de acasă pentru a se duce la scăldat cu prietenii de seamă ei. De fieca­re dată, distracţia se termină când ma­ma ei o găsea şi o aducea cu varga acasă.

Timpurile par să se fi întors, iar Mihaela la rândul ei e mai aspră când vine vorba de educaţia copiilor. “Sunt destul de mari şi trebuie să înveţe, să poată face ceea ce eu nu am putut. Le iau orice vor, dar şi ei trebuie să mă asculte şi să nu întreacă măsura, cum fac copiii de aici, că la 14 ani nu mai ştiu părinţii ce să le facă…”.

Via Bellini, locul de întâlnire al românilor din Catania

La fiecare sfârşit de săptămână, Alina şi Mihai îşi iau fetiţa şi aleargă la Mihaela, în San Antonio. În jumă­tate de oră sunt acolo, mai ales dacă taie drumul trecând pe autostradă. Stau la sfat la un grătar sau la nişte sarma­le, cum făceau acasă, în România. De la nicio masă nu lipsesc însă pastele. După masă, cele două fami­lii se duc să îşi facă siesta pe malul mării sau într-un parc din apropiere.

Când sunt acasă, în Catania, Ali­na şi Mihai obişnuiesc să facă plimbări lungi pe via Etnea, o stradă care por­neşte prin piaţa Domului, unde Elefan­tul, simbolul oraşului, se înălţă pe un piedestal înalt, amintind de legenda care spune că acest animal a salvat zona de nenumărate ori din faţa inva­datorilor. Tot de pe Etnea eşti întâm­pinat de ghizi turistici care te invită să faci un tur cu trenuleţul pe străzile principale ale oraşului.

Şi tot pe Via Etnea se afla maga­zi­nele celor mai renumite mărci din lume în îmbrăcăminte şi încălţămin­te. De altfel, tot de aici porneşte dimi­neaţa devreme, până seara la 5, în fiecare zi, “fiera”. Adică, piaţă. De la legume şi până la cele mai uzuale obiecte casnice se pot găsi aici la cele mai bune preţuri, iar multe dintre ar­ticolele vestimentare, care aici se vând cu 10 euro bucată, pot fi găsite în vitrinele magazinelor de pe Via Et­nea, la preţ dublu sau chiar triplu.

Strada se întinde cât vezi cu ochii, iar la capăt se înalţă Etna, care încă se vede fumegând ameninţător. Seara, scânteile care scapără din vârful vul­canului arată ca nişte stele roşieti­ce. Băştinaşii n-au însă nicio grijă. Etna fumegă de când se ştiu, dar de mulţi ani n-a mai făcut niciun dezas­tru. Doar din când în când vântul adu­­ce în oraş cenuşa vulcanului, aşe­zând-o pe maşinile parcate la mili­metru pe fiecare stradă. Oamenii se plimbă liniştiţi însă prin oraş şi parcă toţi paşii se scurg încet tot mai aproape de vulcanul ca­re atrage ca un mag­net turiştii.

Alina şi Mihai au depăşit însă de mult faza curiozităţii. Au văzut urmele lăsate de erupţia vulcanului chiar pe fa­leza mării, unde oamenii fac plajă pe rocă vulcanică, pentru că nisipul e a­proa­pe inexistent pe plajele mediteraneene.

Cele mai multe plimbări au însă drept punct central Villa Bellini, la “vi­la”, cum spun românii care lucrează pe aceste meleaguri. De altfel, parcul central al Cataniei a devenit locul de întâlnire al celor veniţi din România să lucreze sub soarele arzător al ora­şului sicilian, după ce acesta a fost re­staurat în urmă cu doi ani. Până atunci, românii “catanezi” se întâlneau la biserica mare, unde sunt moaştele Sfin­tei Agatha. Acolo aflau unii de la alţii unde pot găsi un loc de muncă, o casă cu chirie sau un loc unde să doarmă până se vor pune pe picioare şi vor afla singuri care e rostul lucrurilor în străinătate. Unii, mai puţini curioşi să găsească de lucru, se aşezau cu mâna întinsă chiar în fata compatrioţilor lor. "Îşi iau copiii, unii abia născuţi, şi stau în fata bisericii la cerşit. De regu­lă, femeia e cea care cere, iar bărba­tul o supraveghează de pe partea cea­laltă a străzii, ca să îi ia banii la sfârşit. Sunt şi copii care vin pe stradă şi îţi toar­nă apă pe parbriz, chipurile ţi-l spală, ca să îi dai câţiva cenţi. Alţii îţi smulg geanta, când stai la semafor, şi se fac nevăzuţi. Ne întreabă italienii dacă aşa hoţi sunt şi la noi în ţară. De ăştia se tem. Cu cerşetorii n-au probleme. Unii, ca să nu le dea bani, se duc şi le cumpă­­ră de mâncare. Dar nu fac bine, dacă nu le-ar da bani, poate ar pleca la mun­că, nu şi-ar chinui copiii în soare, ne­mâncaţi", spune Alina unei alte român­ce. S-au întâlnit în parc şi stau pe o bancă în timp ce fetiţele lor dorm liniş­tite în cărucioare. Soţii stau şi ei de vor­bă. Povestesc despre cunoştinţe comu­ne care au renunţat la lucru în Italia şi s-au întors în ţară. "Petru spune că aproape a terminat banii şi se gân­deşte să se întoarcă, dacă îi găsesc ceva mai bun. Nu mai vrea aşa. Asta nu-i viaţă, să stai ani de zile pentru o garsonieră în Bucureşti. Şi copiii cu ce-i creşti? Mă uit la a noastră câte îi tre­buie şi are abia un an…", spune oftând celălalt bărbat.

Pe lângă bănci trec alte câteva grupuri de oameni. Ici-colo, se aud frân­turi de conversaţii în limba română. Sunt mulţi români în Catania, iar majo­ritatea şi-au adus şi familiile să le fie aproape. Sau familiile s-au născut aici, după ani de muncă departe de casa părintească. Astfel că nu se mai mira ni­meni când dintr-o maşină răsună rit­murile unei manele ori dacă la un colţ de stradă un cerşetor încearcă roman­ţe româneşti pe un acordeon vechi sau o ţigancă te trage de mânecă să îi dai un euro ca să îşi hrănească copilul.

Românii veniţi la muncă trec pe lângă toate acestea în fiecare zi, se revoltă şi apoi încearcă să uite de confraţii care îi fac de ruşine, pentru că italienii pe care ei îi cunosc le apre­ciază meritele şi îi respectă. "Spun că românii sunt muncitori, iar fetele sunt frumoase şi familiste şi de aia îşi caută neveste printre ale noastre…"

Plimbările lungi se termină dese­ori seara târziu, când focuri de artifi­cii sunt înălţate pe cer de fiecare car­tier din oraş, la zi de sărbătoare. Iar fiecare steluţă născută din mâna omu­lui se desface în alte mii, asemenea gândurilor  românilor din Sicilia pen­tru cei rămaşi acasă. "Dacă ar vedea babele din sat artificiile pe strada lor, ce s-ar mai speria că le iau foc căpiţele de paie...". Râsetele sparg tăcerea nopţii, iar Alina şi Mihai se întorc spre cămăruţele închiriate pentru a pune la punct un nou plan despre cât trebuie să mai pribegească sub soarele arzător al Siciliei pentru a-şi croi drumul spre un viitor acasă, în România…