Gyula, destinaţie de week-end pentru tot mai mulţi timişoreni

Poţi să faci din aproape nimic un obiectiv turistic în stare să atragă peste un milion de turişti anual? În România, greu de crezut. În Ungaria, însă, staţiunea Gyula, ca şi alte staţiuni maghiare similare, specializate pe turismul balnear şi aqua-park-uri, demon­strează că e posibil să realizezi un reper turistic plecând de la un avantaj natural minor : ape termale. În prezent, Gyula atrage anual peste 20.000 de turişti români, dintre care majoritatea vin din Arad şi Timişoara.

O resursă exploatată diferit

Teoretic, judeţele din vestul Ro­mâ­niei au un potenţial turistic mult mai bun decât cele din estul Ungariei, prin relieful variat, prin rarităţile legate de floră şi faună, printr-un cadru natu­ral mai plăcut. Practic, veniturile im­presionante pe care le obţin din turism staţiunile balneare din estul Ungariei dovedesc că lucrurile nu stau aşa şi că potenţialul turistic este un punct de plecare, dar nu este suficient.

Maghiarii au reuşit să exploateze la maximum o resursă de care nici Ti­mi­şul nu duce lipsă : apele termale. De fapt, se estimează că, până la un anumit mo­ment, în urmă cu 40 - 50 de ani, vecinii maghiari nici nu ştiau că dispun de aceas­tă resursă şi şi-au dat seama de acest lucru după ce o serie de prospecţii geo­lo­gice, făcute în Timiş în anii ’60 au scos la iveală potenţialul resurselor geotermale.

De la acest punct comun s-a plecat şi în România, şi în Ungaria. Însă ce s-a reuşit să se facă în ţara vecină eclip­sea­ză orice tentativă de exploatare a aces­tei resurse din România. Un exemplu bun este cel al localităţii Gyula, unde turismul a devenit principala sursă de venit la bugetul local. Din pusta speci­fică maghiară şi câteva surse de apă ter­mală s-a reuşit transformarea locali­tăţii Gyula în una dintre cele mai bune staţiuni cu profil balnear din zonă.

Lumea de dincolo de “ţara nimănui”

Timişorenii care aleg un sejur la Gyula au de mers aproximativ 126 de kilometri, traseul cel mai des folosit fiind Timişoara - Arad - Chişineu Criş - Vărşand - Gyula. Ruta alternativă, prin Cenad, este ocolită din cauza radare­lor şi a controalelor dese de pe şose­le­le maghiare, considerate un impedi­ment de mulţi şoferi români, atinşi de microbul vitezei.

Drumul durează în medie două ore, singurul element de variaţie fiind cozile de maşini de pe sectoarele de şo­sea din Arad unde se lucrează după principiul “unul sapă, trei se uită”. La Vărşand, Punctul de Trecere a Frontierei e de natură să te determine să crezi că nu s-a schimbat nimic după 2007. Aceiaşi poliţişti şi vameşi plictisiţi dau din mâini agale, într-un peisaj dominat de bălării, câini de pripas, gherete goale şi dărăpănate şi duty-free-uri părăsite. Ori­ce român, oricât de cuprins de simţul patriotismului, nu poate însă să nu ob­serve că peisajul se schimbă radical, în bine, după câteva sute de metri par­curşi pe teritoriul ţării vecine. Iarba e tunsă, gardurile sunt vopsite, şoseaua şi curţile oamenilor sunt curate. În plus, lip­sesc bisericile, primăriile sau birturile cu steag, vopsite în culori ţipă­toare, în funcţie de orientarea politică a preo­tului, primarului, respectiv a patronului.

Impresionează grădinile şi jardi­nierele înţesate cu flori, ca şi diversele ornamentele puse pe uşi, garduri sau ferestre, ornamente care probabil că ar dispărea rapid în România.

Distanţa este foarte mică de la Văr­şand la Gyula, şi deja se poate observa că maşinile se răresc treptat. În Gyula e plin de biciclete şi, în plus, lipsesc de­monstraţiile de forţă ale bolizilor, spe­cifice vadurilor turistice din România. Maşinile puţine intensifică starea de linişte pe care o ai chiar şi în zona cen­trală a oraşului, unde seara sau noap­tea lipsesc cu desăvârşire manelele, muzi­ca populară sau orice alt fond sonor si­nonim cu un potop de decibeli. Chiar şi cele mai bine cotate localuri din zona centrală preferă să menţină muzica în sur­dină. Centrul este un amestec de ma­gazine specializate, buticuri de suveni­ruri, monumente moderniste sau cla­sice şi foarte multe fântâni arteziene, cu jocuri de lumini. Câteva maşini de epocă, în care se pot face poze, fac deli­ciul turiştilor, după cum impresio­nează şi bolta de apă pe sub care trec cei ca­re traversează centrul.

Posibilităţile de cazare sunt dintre cele mai diverse. Adepţii hotelurilor pot opta între locaţii mergând de la două stele (care, probabil, în România s-ar număra printre cele mai bine cotate uni­tăţi hoteliere), până la unităţi de patru stele. Însă pe acest segment localnicii fac concurenţă acerbă hotelurilor, cu condiţii similare, mult mai multă inti­mitate şi preţuri incomparabil mai mici. Un apartament cu două camere, bucă­tă­rie şi baie se poate închiria cu zece euro, iar “ziua de cazare” e un termen abstract, în sensul că poţi veni la nouă dimineaţa şi să pleci a doua zi la ora cinci sau şase seara – preţul nu variază. Pro­prietarii îţi înmânează cheia şi nu te mai deranjează, o casă cu mai multe apar­tamente putând fi împărţită între turişti austrieci, maghiari, români sau ger­mani, curtea imensă, cu vetre pentru grătar, balansoare şi tufe imense de flori fiind un loc grozav pentru legat prietenii. Mulţi localnici trăiesc, şi trăiesc bine, de pe seama turismului, mulţi gravându-şi pe case anunţul “De închiriat”. Majo­ritatea ştiu româneşte, pentru că româ­nii se numără printre clienţii-ţintă.

Cel mai bine cotat ştrand termal din estul Ungariei

Principalul punct de atracţie din Gyula rămâne ştrandul, care în acest caz este o noţiune abstractă. Cu 8,5 hec­tare şi peste 20 de bazine, oferă posibi­lităţi multiple şi variate de agrement. Cu aproximativ 2.000 de forinţi (echiva­lentul a 30 de lei) poţi alege între spa, ba­zine olimpice de înot, bazine cu apă ter­­mală, bazin cu valuri artificiale, aqua-ca­rusel pentru copii şi lista poate continua.

Tocmai din cauza numărului mare de bazine, nu se stă niciunde umăr la umăr, există suficient loc pentru a sta liniştit la soare, iar nenumăratele chioş­curi din imediata vecinătate a bazinelor au tot ce ar putea avea nevoie turiştii – de la porumb fiert, bere, plăcinte, lan­goşi, până la căşti de baie, halate, oche­lari acvatici şi chiar recipiente de plastic, cu filet şi şnur, ermetice, unde turiştii îşi pot pune banii, pe care să-i ţină agăţaţi la gât, stând în acest fel liniştiţi, fără să fie nevoiţi să “monitorizeze” din bazin bagajele şi poşetele, borsetele sau portmoneele. De fapt, această preo­cu­pare e mai cu seamă a românilor, deşi, din experienţele personale, mulţi măr­turiseau că îţi poţi lăsa bagajele lân­gă bazin de dimineaţă până seară, fără să se atingă cineva de ele.

În această perioadă, în ştrandul de la Gyula au mare căutare bazinele ter­male, cu apă caldă, cu bănci subacva­ti­ce şi jeturi de apă cu presiune, din dis­pozitive plasate deasupra bazinului sau în podea, destinate hidromasajului. Im­presionant pentru românii obişnuiţi cu tiparul bătrânului care, după 60 de ani, se plafonează şi refuză să-şi mai pără­sească gospodăria, e faptul că ştrandul de la Gyula era plin de turişti la vârsta a treia. În bazine puteau fi remarcate şi persoane ce păreau trecute de 90 de ani, bucurându-se de apă, de vreme, chiar de o bere sau o ţigară. Semn că în alte sta­te până şi vârstnicii sunt mai rela­xaţi, ştiu să-şi trăiască viaţa şi se respectă.

O componentă demnă de remar­cat în ceea ce priveşte ştrandul de la Gyula e şi bogata ofertă culinară. Sunt câteva zeci de fast-food-uri, terase şi restaurante în spaţiul ştrandului. Vede­te sunt însă ciolanul pregătit într-un uriaş fier de călcat, amplasat pe terasă, servit într-un vas de lemn de jumătate de metru pătrat, cu legume asortate, gulaşurile imense, ciorbele de curcan, clătitele gigant şi berea de cireşe.

Majoritatea meniurilor sunt în ma­ghiară şi română, iar ospătarii şi vânză­torii ştiu toţi, fără excepţie, româneşte. Aşa se nasc dialoguri inedite între ro­mânii care se chinuie să ceară o bere în engleză : “Ai ud laic ă bir”, şi vânză­to­rul care întreabă prompt, cu zâmbetul de rigoare : “Blondă sau brună”?

Impresii de “la revedere” şi de “bun venit”

Probabil că ultima impresie cu care părăseşti Gyula e cea a cheii lăsa­te într-un cui, pe poartă, conform indi­caţiilor din ajun, ale proprietarului care a închiriat casa, lucru de neconceput în România, unde uşile şi porţile trebuie neapărat ferecate antifurt.

Iar prima impresie de întoarcere în România e cea lăsată de poliţistul de frontieră, care te anunţă impasibil : “O să trebuiască să aşteptaţi vreo jumă­tate de oră. Nu ne merg calculatoarele”...