Nu sunt adeptul icoanei şi, în general, al bisericii. Biserica mea şi credinţa sunt „zidite” în cuget şi re­curg la ele în taină. Dar nu sunt nici pentru renunţarea la tradiţii. Aşa cum pe birou sau pe pereţii între care locuim se află portrete dragi (in­clusiv icoane), şi pe pe­reţii insti­tu­ţiilor în care luăm startul în viaţă pot fi tablouri (inclusiv icoane) care să ambienteze patriotic (tradi­ţional) acele spaţii.

Vâjul cu interdicţia (ca şi resu­rec­ţia imediat post-decembristă a religiosului!) sunt manifestări extre­miste. Seamănă a diversiune, ca şi mineriada, gripa aviară sau do­sa­riada, menită să distra­gă atenţia, să producă zâ­za­nie, să determine discordie.

Culmea e că majo­ri­tatea, ve­dem, ştim, ne-am fript cu ase­menea ciorbă, dar nu suflăm în iaurt, ci în­ghi­ţim cu nonşalanţă ase­menea di­versiuni de import (ca şi de­cem­bria­da din 1989) sau autohtone (ca lovi­tura de stat cu acelaşi nume şi din acelaşi an).