Iluzii si dezamagiri

In 11 martie vom bifa 19 ani de la debutul manifestatiei populare din Piata Operei, manifestatie in cadrul careia, o zi mai tarziu, a fost adoptata Proclamatia de la Timisoara. Cu al ei indezirabil (pentru cei care l-ar fi putut face aplicabil) Punct 8. In afara de a bifa acest eveniment, nu a mai ramas mare lucru de facut. Nu a mai ramas nici macar speranta in forma in care, in urma cu ani de zile, oferea tuturor celor care credeau in Punctul 8 puterea de a merge mai departe in aceasta lupta, puterea de a ignora prezenta sfidatoare a morilor de vant. Acea speranta care a ars, la finele lui ’89 si, mai apoi, in primavara lui ’90, ca o torta in Piata Operei, a devenit o luminita plapanda ca o candela in amintirea unui " a fost" - aproape insesizabila, plictisitoare si chiar neinteresanta prin lipsa de perspectiva pe care o ofera. In varianta fericita, dar putin probabila a promulgarii tardive a Legii Lustratiei, ne vom alege, eventual, cu vanitatea mangaiata suav, ca, desi tarziu, cineva a inteles, totusi, si zbaterea a cine stie cator sute de mii de romani, si, mai ales, argumentul acelei zbateri, si le-a facut dreptate. Intr-un fel... Intrucat ceea ce putea insemna pentru societate dreptatea facuta in zorii anilor ’90 nu mai poate insemna dreptatea facuta in anul 2009, in 2010 sau in cine stie care an pierdut in viitor...

" (...) daca am fi avut o Lege a Lustratiei, daca s-ar fi respectat alte legi care sa sanctioneze politia politica, atunci ar fi avut, poate, rost sa ne batem in continuare pentru posibilitatea de a da decizii cu privire la activitatea de politie politica a unui personaj. Dar asa, ce valoare au acele decizii? Singurul lucru care ramane e denuntarea respectivului individ in fata opiniei publice. Cu asta ramanem. (...) Sunt la putere inca multi oameni carora ar trebui sa le fie rusine de trecutul lor de dinainte de 1989. Daca reusim sa-i deconspiram, in situatia asta, atunci ne-am atins scopul". Este un fragment - elocvent pentru starea de fapt, pentru viitorul ideii de lustratie - din ultimul interviu pe care l-a acordat TIMPOLIS-ului, in noiembrie 2008, cu putin timp inainte de a pasi spre cele vesnice, Constantin Ticu Dumitrescu, omul care, dupa lansarea "Proclamatiei", a initiat un proiect de lege pentru deconspirarea Securitatii, proiect care viza atat ofiterii, cat si informatorii sau colaboratorii aparatului de politie politica comunista.

Ceea ce e mai trist este ca aceasta apatie a atins insasi Timisoara, orasul-martir, orasul devenit simbol al lui Decembrie '89, orasul "Proclamatiei", dar si orasul in care autoritati de dreapta - ai caror colegi de doctrina au pus pe hartie si au citit, in 12 martie 1990, de la balconul Operei, celebrul Punct 8 - au ajuns, dupa ani, sa bata palma cu reprezentantii si, implicit, cu cei pe care, in 1990, ii voiau, declarativ, inlaturati de pe scena politica si publica pentru cel putin trei mandate consecutive... Dar pot sa coabiteze linistiti pe mai departe. Pentru ca oamenii care isi amintesc de ceea ce se scanda in 12 martie 1990 din balconul Operei sunt tot mai putini. La fel, cei pentru care promisiunea aceasta neonorata este deranjanta si sfidatoare si cei pe care asteptarea nu i-a aruncat intr-o stare de indiferenta. Pentru ca, in jurul celor pe care ii viza 8-ul din Proclamatie, sunt tot mai multi, chiar si din randul nevinovatilor pionieri optzecisti, legati de lustrabili, in anii multi de democratie, prin invizibile si indestructibile interese, obligatii, compromisuri ori asemanari de caracter. Pentru ca umbrele victimelor care, poate, le mai bantuie unora constiintele in nopti lungi, sunt invizibile oricum...