Implicarea comunităţii internaţionale în problema somaleză este imperioasă

Somalia este un pericol pentru comerţul mondial, din cauza pirateriei, şi un mare pericol pentru pacea mondială, din cauza terorismului. Atunci ne întrebăm de ce comunitatea internaţională a lăsat soarta acestei ţări numai la mâna Ugandei şi a statului Burundi, de altfel, alte două ţări africane ce nu au fost recent departe de colaps?

Somalia, un real pericol

În primul rând, este nevoie ca mult mai multe ţări să se angajeze cu trupe militare în Misiunea Uniunii Africane în Somalia (AMISOM). Deşi mandatul acordat de Uniunea Africană pentru AMISOM autoriza desfăşurarea unei forţe de armate de stabilizare a Soma­liei de 8.100 de militari, până în pre­zent, în teatrul de operaţiuni sunt des­făşuraţi doar 6.100 de soldaţi. Oricum, este o ruşine pentru continentul afri­can ca numai două ţări din totalul celor 57 să se angajeze cu trupe militare în sprijinul Somaliei.

În al doilea rând, este nevoie de o schimbare de mandat pentru trupele AMI­­SOM sau măcar de o schimbare a procedurilor operaţionale. Nu este pa­ce în Somalia de peste 20 de ani, iar tru­pele AMISOM trebuie să impună pacea, în condiţiile în care procedurile operaţionale le dau dreptul să intervină doar atunci când sunt atacaţi direct de către insurgenţii extremist-islamişti ai Al-Shabbab sau Izbulah Islamia.

În al treilea, dar nu în ultimul rând, este nevoie de o implicare serioasă şi constantă a ţărilor donatoare, în sus­ţi­nerea logistică şi financiară a AMISOM şi a Guvernului de tranziţie somalez. Ra­poartele arată că din cele 58 de milioane USD promise de participanţii la Confe­rin­ţa ţărilor donatoare pentru Somalia, din aprilie 2009, la Bruxelles, Guvernul so­malez a primit numai 5,6 milioane USD.

În 8 iulie 2010, la Nairobi, ministrul de Externe afirma, într-o declaraţie de presă, ca luptători islamişti din Irak, Afganistan şi Pakistan sunt relocaţi în ultima vreme în „paradisul” numit So­malia. Moses M Wetangula declara Associated Press că ţările din Africa de est sunt din ce în ce mai vulnerabile la ata­curile teroriste şi implicarea în fi­nanţarea şi sprijinul organizaţiilor tero­riste islamiste, din cauza situaţiei din So­malia. Citând serviciile secrete kenye­ne, a declarat că, de la începutul anului 2010, luptători islamişti din Irak, Afga­nistan şi chiar Pakistan au ajuns în So­malia şi s-au înrolat în miliţiile islamiste Al Shabaab şi Izbulah Islamia, ce luptă împotriva Guvernului somalez. Moses M Wetangula mai spunea că, deşi nu poa­te estima numărul mercenarilor veniţi din Orientul Mijlociu, sunt îndeajuns în­­cât să îngrijoreze comunitatea interna­ţională. Referiri directe la neimplica­rea suficientă a comunităţii internaţio­nale şi în special al SUA, în rezolvarea problemei somaleze, au fost făcute în cadrul conferinţei de presă.

SUA şi aliatul principal în zona Cor­nului African, Etiopia, promovează po­litici contradictorii când vine vorba des­pre problema mişcărilor islamiste din Somalia. Adis Abeba promovează poli­tica tradiţionalistă de neagrereere to­tală a mişcărilor extremiste islamiste şi chiar de ostilitate împotriva acestor gru­pări, iar Washingtonul încurajează miş­cările moderate islamiste să renunţe la violenţă şi să participe la procesul de reconciliere politică. În timp ce Etiopia este mai mult îngrijorată de vecinăta­tea cu o ţară aflată în colaps, SUA sunt din ce în ce mai îngrijorate de pro­liferarea terorismului mondial, cu ră­dăcini în Somalia.

Dennis Blair, fost director al Na­­tional Intelligence USA, afirma în fe­bruarie 2010 că serviciile de informaţii americane consideră că Al-Shabaab şi membrii Al-Qaida din Africa de est vor rămâne concentraţi, pe termen scurt, pe obiective regionale, ameninţând cu atacuri directe în ţări precum Etiopia, Kenya, Eritrea, Uganda sau Burundi. Oricum, liderii acestor reţele teroriste, cu sprijinul “fraţilor” din Yemen, pot decide oricând să-şi redirecţioneze aten­ţia către alte ţări, precum SUA sau Marea Britanie.

Chiar şi senatorul republican Pete Hoekstra afirma, într-un inter­viu pu­blicat în Wall Street Journal, că urmă­torul atac terorist asupra SUA este mult mai posibil să aibă originile în So­malia şi Yemen decât din Pakistan. Aces­ta a mai declarat că este foarte îngrijo­rat de legaturile între organizaţia Al-Qaida din Yemen şi organizaţia extre­mist-is­lamistă Al Shabaab din Somalia.

Într-un articol publicat în Foreign Affairs, ediţia iulie - august 2008, Con­doleezza Rice, la acea vreme secretar de stat în administraţia Bush, declara, cu referire la problema somaleză : „Cu toate că nu ştim care politici sunt cele mai eficiente în de-radicalizarea mişcă­rilor extremiste, ştim cu siguranţă că excluderea lor din procesul de recon­ciliere politică nu face altceva decât să acorde acestor grupări radicale mai mul­tă putere fără însă a-i responsabiliza în vreun fel”.

Noul secretar de stat al SUA, Hil­lary Clinton, s-a întâlnit în august 2009, în Kenya, cu preşedintele Somaliei, Sheik Sharif Ahmad, exprimând sprijinul  SUA pentru Guvernul de tranziţie.

Analiştii politici afirmau, totuşi, că SUA şi Marea Britanie sunt dezorien­tate în problema somaleză. Aşa după cum războiul din Irak a deviat atenţia vestului asupra Afganistanului, permi­ţând talibanilor să se regrupeze şi să se consolideze, la fel războiul din Afga­nistan a orbit factorii de decizie ameri­cani în referire la criza crescândă şi la ameninţarea mondială teroristă ce se propagă din Somalia.

Salvarea poate fi adusă de o forţă militară internaţională

La începutul lunii iulie 2010, Etiopia a solicitat o întâlnire de urgenţă a statelor membre ale Autoritatea Inter-guvernamentala pentru Dezvoltare (IGAD), pentru a dezbate problema somaleză. Întâlnirea şefilor de state şi de Guverne a fost solicitată pentru re­gândirea procesului de pace în Soma­lia, însă această ţară a avut ca princi­pală agendă susţinerea politicii proprii de intervenţie în forţă şi chiar impli­care directă a Armatei etiopiene, aşa după cum a mai făcut-o şi în 2006. La această întrunire s-a afirmat că proble­ma din Somalia nu este cauzată de lup­tele între somalezi, ci de luptele dintre populaţia somaleză şi grupări teroriste internaţionale. Decizia IGAD a fost de suplimentare imediată a trupelor militare internaţionale din Somalia cu 2000 de soldaţi, pentru a ajuta AMI­SOM să ajungă la forţa militară decisă prin mandat de Uniunea Africană, res­pectiv 8.100 soldaţi.

Pe de altă parte, IGAD s-a declarat în favoarea conlucrării cu toate ţările şi organismele internaţionale, inte­resate în stabilitatea Somaliei, pentru desfăşurarea în teatrul de operaţiuni, în viitorul apropiat, a unei forţe mili­tare internaţionale formate din 20.000 de militari, ce se preconizează a fi dezvoltată, sub egida Uniunii Africane şi a O.N.U.

Etiopia joacă rol primordial în procesul de stabilizare a Somaliei

În ultimii 20 de ani, Etiopia a fost implicată profund în conflictul soma­lez, prin intervenţii variind de la supor­tul armat acordat “lorzilor de război” până la invazia totală a Somaliei în 2006. De altfel, această ţară a fost desem­nată de IGAD şi de Uniunea Africană, încă din 1992, să joace un rol primor­dial în procesul de stabilizare a Soma­liei şi, bazându-se pe acest sprijin poli­tic, a făcut totul pentru a-şi menţine su­premaţia în zona somaleză pentru cât mai mult timp posibil.

Comunitatea internaţională a rea­lizat că invazia etiopiană din 2006 nu a făcut altceva decât să înrăutăţească se­curitatea şi situaţia umanitară din So­malia şi chiar să favorizeze înflori­rea mişcărilor extremiste. Cu toate că ad­ministraţia Bush a susţinut iniţial invazia etiopiană în Somalia, tot SUA a fost cea care a sprijinit cu tărie mai apoi retragerea forţelor de ocupaţie etiopiene, lucru ce s-a întâmplat de abia în ianuarie 2009, iar mişcările islamiste moderate fiind incluse în procesul de reconciliere politică. Dosa­rul somalez a fost şters de pe agenda IGAD şi Naţiunile Unite au preluat rolul conducător în iniţierea procesului de pace.

Înţelegerea din Djibouti, parafata în 9 iunie 2008 şi care a fost urmată de  retragerea trupelor etiopiene din So­malia, a reprezentat documentul ce a marcat începutul procesului de recon­ciliere politică din Somalia. Înţelege­rea semnată de Guvernul de tranziţie somalez împreună cu Alianţă de Re-eli­berare a Somaliei (ARS) a fost susţinu­tă de către O.N.U., dar şi de Uniunea Afri­cană,  Uniunea Europeană, Liga Statelor Arabe, Organizaţia Confe­rin­ţei Islamice, iar în calitate de ţări ob­ser­vatoare, de către SUA, Franţa, Ma­rea Britanie, Arabia Saudită şi Djibuti. Ori­cum, Etiopia se pare că a fost ţara ne­mulţumită de modificările de forţe ce au avut loc în Somalia, după înţele­gerea din Djibouti, care a condus la for­marea prezenţei unităţi guvernamen­tale şi care a închis practic puterea de influen­ţă a Etiopiei în spatele uşilor închise.

Urmare a înţelegerii din Djiboti, s-a format Guvernul federativ de tranziţie somalez, iar Uniunea Africană a decis înfiinţarea AMISOM, cu principal man­dat sprijinul acordat TFG în dezvolta­rea trupelor de securitate (Armată şi Po­liţie) şi restabilirea păcii în ţară. Deşi Uniunea Africană a mandatat AMISOM să dezvolte o forţă armată de 8.100 de sol­daţi şi o forţă de poliţie de 244 de po­liţişti, acest lucru nu s-a întâmplat nici până în prezent

Soarta Somaliei, lăsată la mâna unor state cu probleme?

Cu toate că mai multe ţări s-au ofe­­rit să contribuie cu trupe la forţa AMI­SOM (Uganda, Africa de sud, Nigeria, Djibuti, Ghana, Burundi, Etipopia, Kenya), doar două dintre acestea sunt prezente în teatrul de operaţiuni, cu 6.100 de militari, respectiv Uganda şi Burundi. O parte din aceste ţări nu au participat din cauza concepţiei politice promovate de comunitatea internaţio­nală şi inserate chiar în documentul în­ţelegerii din Djibuti, de a nu implica statele vecine Somaliei în acţiuni mi­litare, şi aici ne referim la Djibuti, Etio­pia şi Kenya. O altă parte din ţările ce iniţial şi-au manifestat intenţia de a par­ticipa cu trupe la forţa AMISOM nu au mai pus în practică acest lucru, pe mo­tiv că vor trimite trupe doar în momen­tul în care Consiliul de Securitate O.­N.U. va decide desfăşurarea de trupe internaţionale de menţinere a păcii sub umbrela O.N.U., integrând inclusiv trupele AMSIOM prezente în Somalia. În fapt, considerentele politice sunt suplimentate şi de considerente finan­ciare. Astfel, diurna acordată trupelor militare desfăşurate sug egida O.N.U. poate fi de aproape două ori mai mare decât diurna acordată trupelor militare desfăşurate sub egida AMISOM. În plus, trupele AMISOM s-au confruntat încă de la începutul misiunii în Somalia cu întârzieri mari în plata drepturilor fi­nanciare şi asta în condiţiile în care până în prezent sute de militari şi-au pierdut viaţa în confruntările cu forţele antiguvernamentale, organizaţiile isla­mist-extremiste.

Comunitatea internaţională s-a an­gajat, de asemenea, ca până la sfârşitul anului 2010 să instruiască şi să sprijine logistic şi financiar o forţă armată guvernamentală somaleză de 16.000 de soldaţi, Până în prezent, această forţă numără aproximativ 5.000 de soldaţi, dar nici aceştia nu sunt dotaţi logistic corespunzător şi nici măcar sa­lariile, deşi foarte mici (aproximativ 100 USD lunar) nu sunt plătite la zi.

Faptul că AMISOM nu a atins nu­mărul de 8.100 de militari, faptul că forţa armată guvernamentală somaleză nu a atins 16.000 de militari, iar suportul lo­gistic nu a fost pe măsură a ajutat for­ţele paramilitare antiguvernamentale (organizaţiile extremist islamiste Al-Shabaab şi Izbulah Islamia) să contro­leze teritorii importante din Somalia şi să împiedice Guvernul, recunoscut şi sprijinit de comunitatea internaţională, să-şi exercite atribuţiunile.

Referitor la componenta de poliţie civilă a AMISOM, aceasta are ca prin­ci­pal mandat dezvoltarea forţei de po­liţie somaleze SPF (Somali Police Force). Din cei 244 de poliţişti mandataţi să facă parte din AMISOM, doar comanda for­mată din şase ofiţeri a fost iniţial înca­drată, în martie 2009. Alţi 34 de poli­ţişti au fost încadraţi abia în octombrie 2009. Comparativ cu forţa militară, forţa poliţienească AMISOM este mult mai bine reprezentată, de ofiţeri de poliţie din şase ţări africane (Ghana, Nigeria, Sierra Leone, Uganda, Burun­di şi Zambia).

Întârzieri masive a plăţilor salariale destinate Poliţiei

Comunitatea internaţională a agreat iniţial să sprijine formarea unei forţe poliţieneşti de 10.000 de poliţişti somalezi, până la mijlocul anului 2010. AMISOM urma să fie implicată în special în procesul de pregătire. Dar nu numai AMISOM are acest mandat, ci şi United Nations Development Program (UNDP). Diverse ţări europene şi africane s-au implicat, de asemenea, în programe de instruire a Poliţiei somaleze sau în finanţarea unor astfel de programe.

În conformitate cu Rezoluţia Consiliului de Securitate O.N.U. 1863/2009, United Nations Political Office for Somalia (UNPOS) a fost manda­tat să coordoneze eforturile interna­ţionale pentru dezvoltarea Somaliei. Referitor la componenta poliţieneas­că, chiar Department of Peace Kee­ping Operations (DPKO) din cadrul Secretariatul General O.N.U. a desem­nat o echipă de consilieri pe proble­me de poliţie care să asigure coordo­narea tuturor actorilor implicaţi în probleme poliţieneşti, pentru Soma­lia. Astfel, pentru întărirea colabo­rării şi cooperării între principalii actori în probleme poliţieneşti şi pentru asigurarea implementării celor mai bune standarde internaţio­nale în dezvoltarea Poliţiei somaleze, s-a înfiinţat un grup de lucru format din reprezentanţi ai SPF, UNPOS, AMISOM, UNDP şi UNSOA. Toate deciziile referitoare la dezvoltarea Poliţiei somaleze sunt luate în acest unic forum, numit Technical Police Working Group (TPWG). Ţările dona­toare de fonduri pentru dezvoltarea Poliţiei somaleze au fost invitate să asiste la lucrările grupului de lucru.

Principala hotărâre a TPWG a fost de aprobare a unei curricule standard, încorporând cele mai bune practici internaţionale, pentru a putea fi folosită în procesul de pregă­tire a recruţilor din Poliţia somaleză. Pentru ca aceştia să fie acreditaţi de comunitatea internaţională şi incluşi oficial în SPF (Somali Police Force) este necesar ca procesul lor de pre­gătire să se desfăşoare numai în baza curriculei standard aprobate, iar specialişti în probleme de pregătire a poliţiştilor, din AMISOM, UNPOS sau UNDP să fie implicaţi în procesul de pregătire.

Acreditarea internaţională nu presupune, însă, numai oficializarea apartenenţei la SPF, ci şi plata unei indemnizaţii lunare de 100 dolari somalezi, deoarece salariul lunar de 100 USD, promis de Guvernul somalez, nu a fost niciodată plătit, pe motivul, de altfel obiectiv, că nu s-a reuşit atragerea de venituri la buget pentru a suporta plata salarială a tuturor angajaţilor publici.

U.E. este principalul contributor la finanţarea indemnizaţiei lunare pentru fiecare poliţist somalez instruit sub umbrela comunităţii internaţionale, respectiv a Technical Police Working Group (TPWG). Deşi Comisia Europeană a asigurat fondurile necesare, din considerente tehnice şi de securitate, Somali Police Force înregistrează întârzieri masive a plăţilor salariale. Cei aproape 3.000 de poliţişti nu au primit indemnizaţia lunară din ianuarie 2009 şi, în aceste condiţii, riscul dezertării este foarte mare. Astfel, putem întâlni cazuri de poliţişti instruiţi pe baza celor mai bune standarde poliţieneşti internaţionale, care în prezent sunt afiliaţi la reţelele extremiste Al-Shabaab sau Izbulah Islamia, numai pe considerentul că aceste organizaţii îşi plătesc cu regularitate „soldaţii”.

În plus, nu numai că poliţiştii somalezi nu au mai fost plătiţi de comunitatea internaţională din februarie 2009, dar se pare că ţările donatoare nici nu au asigurat resursele financiare asigurării fondurilor necesare platii indemnizaţiilor lunare pentru SPF, pentru tot anul 2010.

Japonia a donat recent zece milioane USD pentru suportul logistic al Somali Police Force şi pentru plata indemnizaţiei lunare a poliţiştilor, pe perioada ianuarie - mai 2010, în baza unui proiect de dezvoltare a Poliţiei somaleze. Mai sunt necesare aproximativ şase milioane USD doar pentru plata drepturilor băneşti ale poliţiştilor somalezi, pentru perioada iunie - decembrie 2010 şi sursa acestui suport fianciar este încă necunoscută. Comparativ, putem afirma că numai răscumpărarea cerută de piraţii somalezi, pentru eliberarea vaselor capturate în Golful Eden în decursul a câteva zile, poate asigura plata salariilor pentru Poliţia Somaleză pentru întregul an 2010.

Pe considerente de susţinere logistică, financiară, dar şi pe considerente de  efectivă utilizare a unei forţe poliţieneşti într-o ţară în care Guvernul controlează doar o mică parte din teritorii, comunitatea internaţională, cu acordul Guvernului de tranziţie Somalez, a revizuit ţinta de 10.000 de poliţişti pentru mijlocul anului 2010 cu o ţintă mult mai realistă, 7.000 de poliţişti pentru sfârşitul anului 2010.  6.100 de soldaţi AMISOM, 5.000 de soldaţi somalezi şi 5.000 de poliţişti somalezi, după cum arată statisticile prezente, nu pot asigura restabilirea păcii în Somalia, stabilitatea şi funcţionarea normală a Guvernului federativ de tranziţie. Mai multe trupe militare şi o forţă de poliţie crescândă nu garantează totuşi rezolvarea problemei, dar suportul uman, logistic şi finaciar insuficiente din partea comunităţii internaţionale garantează cu siguranţă eşecul!

Este nerealist a se crede că administraţia prezentă poate activa ca un Guvern efectiv, fără resurse financiare adecvate. În condiţiile în care majoritatea teritoriului somalez este controlat de insurgenţi, colectarea de taxe la bugetul naţional este aproape imposibilă (singurele zone de unde Guvernul de tranziţie colectează taxe sunt portul şi aeroportul din Mogadishu). Cu un buget anual de numai 11 milioane USD, din care 9,8 milioane sunt folosite numai pentru salarii, este imposibil să guvernezi Somalia. Prin urmare, furnizarea imediată a suportului financiar asumat la Conferinţa ţărilor donatoare, de la Bruxelles, din aprilie 2009, este mai mult decât critică.

Într-o declaraţie de presă recentă, din august 2010, preşedintele Somaliei, Sheikh Sharif Ahmed, făcea apel pentru sprijin urgent din partea comunităţii internaţionale : „Este aproape imposibil să te aştepţi ca Somalia, de una singură, să lupte împotriva răului reprezentat de alianţă Al-Qaida - Al Shabaab, dat fiind faptul că Somalia tinde de abia să iasă la lumina după 20 de ani de distrugeri şi de mediu politic haotic. (…) Aşa după cum Guvernul SUA a admis recent, reţeaua Al-Qaida din Peninsula Arabică, care este locata în ţara vecina, Yemen, este mult mai periculoasă decât reţeaua Al-Qaida din Pakistan. Cu toate acestea, tari precum Pakistan, Afganistan şi Irak, care suferă de pe urma terorismului, primesc asistenta semnificativă din partea comunităţii internaţionale: logistic, financiar şi acţiuni militare concentrate. Guvernul somalez nu are parte nici de sprijin internaţional similar şi nici de resursele de care ţările enumerate mai sus beneficiază, deşi inamicul este similar sau chiar mult mai potent”

Este clar, că strategiile de luptă împotriva mişcărilor extremiste şi împotriva terorismului, pentru ţări aflate în colaps, precum Somalia, nu pot fi separate de strategiile de legitimare şi consolidare a statului de drept şi a instituţiilor fundamentale ale statului, iar acest lucru nu se poate face fără sprijinul real şi neîntârziat al comunităţii internaţionale.