Traversăm cu toţii o perioadă dificilă – catalogată de unele voci drept cea mai dificilă din 1989 încoace –, o perioadă în care, mai mult ca oricând, ar fi nevoie de solidaritate şi de conlucrare între politicieni şi autorităţi publice. Previzibil, nu avem parte de aşa ceva, iar efectele, tot previzibil, nu le resimt cei care, în loc de coeziune şi soluţii viabile pentru ieşirea din criză, oferă mostre de verbiaj isteric, în căutarea şi fidelizarea unui electorat pierdut. De joi, de când preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat anunţul, total nepopular, privind pachetul de măsuri de austeritate pe care îl va adopta Guvernul, la solicitarea F.M.I. – unele dintre măsuri, cele privind diminuarea nediferenţiată a pensiilor şi a salariilor, fiind deplasate şi incorecte, indiferent dinspre ce parte a eşafodajului politic le-ai privi –, scena politică românească dă în clocot. Însă nu prin dialog constructiv. Avem un iarmaroc al atacurilor publice lansate de opoziţie la adresa puterii, atacuri care, deşi virulente, sunt absolut sterile. Sunt doar transparente acţiuni de captatio benevolentiae lansate de opoziţie acelei părţi a electoratului afectate de măsurile luate de putere. Or, în astfel de situaţii, nu polemicile electorale ar trebui să se facă auzite. O clasă politică matură ar fi fost firesc să dea dovadă de unitate, ar fi fost firesc să asistăm la dialoguri constructive între stânga şi dreapta, finalizate cu alternative viabile.
În altă ordine de idei, nu i-a întrebat nimeni pe vocalii lideri ai celor două partide din opoziţie, liberalul Crin Antonescu şi pesedistul Victor Ponta, secondaţi de Mircea Geoană şi Dan Voiculescu, ce măsuri ar fi luat, în situaţia ipotetică în care s-ar fi aflat la conducerea ţării, dat fiind că niciunul nu a dat astfel de explicaţii.
De asemenea, ca informaţii de fundal a actualei stări de fapt, ne aşteptam să aflăm toate cauzele. Nu am auzit, însă, din partea niciunuia dintre ei, asumarea responsabilităţii pentru greşeli făcute de partidele pe care le reprezintă, erori care acum cântăresc greu la sărăcia acutizată în care se zbate majoritatea acestei ţări, pentru că la actualul stadiu de austeritate nu s-a ajuns în câţiva ani. Aşteptam, de exemplu, ca reprezentanţii P.S.D. să-şi asume public falimentarea economiei, a industriei şi a agriculturii româneşti, la care s-a lucrat temeinic din zorii anilor ‘90 (acţiune continuată până spre anii 2000), din vremea când felii din România au fost împărţite clientelei politice, să-şi asume modul în care au privatizat în baza unor contracte în defavoarea statului, care nu au obligat investitorii să menţină în funcţiune ceea ce au cumpărat pe un pumn de bani, ci i-a lăsat apoi să vândă la fier vechi pe sume imense. Aşteptam, apoi, ca reprezentanţii P.N.L. să-şi asume angajările făcute, după instalarea la guvernare în 2004, când la instituţiile de stat se mergea ca la Mecca, când, în unele sectoare, au înflorit sporuri neverosimile şi lefuri astronomice. La fel cum aşteptam ca P.D.-L. să-şi asume faptul că nu a trecut la disponibilizări în aparatul de stat, în perioada în care a anunţat că va începe această acţiune –, iar dacă de vină pentru această lipsă de reacţie este teama de procese pierdute şi plata implicită de daune (dovadă stau multe dintre acţiunile pe care cei care au fost destituiţi sau restructuraţi din aparatul de stat le-au câştigat în instanţă), lucrurile puteau fi rezolvate printr-o ordonanţă de urgenţă sau printr-o lege, pentru că majoritatea o au în Parlament. Întrebarea este cine are de câştigat din subminarea acţiunilor Guvernului, în lipsa unei  alternative viabile? Sau dacă, realmente, are cineva de câştigat? Poate, din punct de vedere electoral, în 2012, vor fi marcate puncte de către P.N.L. sau P.S.D. Dar cu o astfel de mentalitate nu fac dovada sustenabilităţii, nici a capacităţii de a gestiona eficient o posibilă viitoare criză. Cu atât mai puţin de a o preveni.