Pentru integrarea în Spaţiul Schen­gen, va conta ce a făcut Ro­mânia sau ce nu a făcut? In­forma­ţiile venite dinspre U.E., la începutul acestei săp­tămâni, înclină balanţa spre ipoteza că va conta ce­ea ce nu a făcut România. Miniştrii de Interne ai Franţei şi Germaniei au cerut amânarea aderării la Schengen, in­vo­când – incorect politic şi incorect în con­textul dat, dar obiectiv –, sincope înregistrate pe linia combaterii corupţiei şi a criminalităţii.
Dacă în privinţa nedreptăţii care i s-ar face României prin luarea unei astfel de decizii, clasa politică din România împărtă­şeşte un punct de vedere comun, lu­crurile se schimbă în momentul în care se vor­beşte des­pre cauze. Opo­ziţia acuză puterea de o proastă ges­tionare a problemelor pe linia politicii ex­terne. Ceea ce refuză să vadă acele voci, aruncând acum responsabilitatea unui potenţial eşec doar pe umerii puterii, este că mare parte din vină aparţine întregii clase politice. Un efort de me­mo­­rie i-ar ajuta să-şi reamintească :
1. Lipsa voinţei politice de a lupta împotriva corupţiei, dovedită de o mare parte a clasei politice, atât din rândul puterii executive, cât şi din al celei legislative, este vizi­bilă, şi nu doar în ţară. Legislaţia anticorupţie, întocmită şi pro­mul­gată cu portiţe de inter­pretare. Atitudinea parlamentarilor vizavi de ridicarea imunităţii lor şi a miniştrilor pentru a fi cer­cetaţi în cauze ce vizează acte de corup­ţie, dar şi vizavi de Legea A.N.I., e cunoscută. De altfel, eliminarea imunităţii foştilor miniştri cu privire la ur­mă­rirea penală, cerută de U.E. încă din 2004, este una dintre cele şase con­diţionalităţi antico­rupţie impuse Româ­niei, rămase neîndeplinite.
2. La mai bine de trei ani de la instituirea Mecanismului de Cooperare şi Ve­rificare, în Rapoartele privind progresele pe linie de justiţie realizate de ţara noastră, Ro­mâniei i se atrage atenţia că Parlamentul trebuie să demonstreze un angajament ne­echi­voc faţă de eradicarea co­rupţiei la nivel înalt, iar combaterea corupţiei trebuie depolitizată.
3. Acelaşi aspect este evidenţiat într-un capitol dedicat României, integrat în raportul pe 2009 al Freedom House, “Naţiuni în tranziţie”, unde se arată că eforturile an­ti­co­rupţie depuse de România au fost obstruc­ţio­na­te de tentative ale parla­mentarilor de a restabili imunitatea pentru miniştri. Recenta coalizare a parlamen­ta­rilor în cazul Ridzi este o dovadă suplimentară în acest sens. În plus, se arată în acelaşi raport, au fost câţiva politicieni care au încercat să diminueze puterea de acţiune a structurilor anticorupţie şi să-l înlăture pe Da­niel Morar de la conducerea D.N.A. – deşi ins­tituţia a primit aprecieri pozitive în toate ra­poar­tele de ţară pe Justiţie, de după integrare. 4. Protecţia, directă sau indirectă, oferită de reprezentanţi ai puterii jude­că­toreşti unor in­di­vizi cercetaţi pentru fapte de co­rupţie, nu poate fi, nici ea, ignorată. “Cazul Voicu” este elocvent, vor­bind pe de o parte despre o reţea mafiotă ce urcă spre vârfurile politicului şi ale instituţiilor statului, iar pe de alta, despre modul în care pot fi numiţi, în posturi-cheie oameni de factura lui Cătălin Voicu. Or, un astfel de do­sar pune un mare semn de întrebare asupra ca­pacităţii României de a-şi curăţa propriile structuri.
Oposibilă amânare a aderării României la Spaţiul Schengen va fi considerată o lovitură de imagine la adresa ac­tualului Guvern. Într-un gest corect politic, în­să, opoziţia ar trebui să-şi asume, alături de reprezentanţii puterii, acest eventual eşec. Care nu e doar al Executivului, ci al României.