Zbuciumat de o nesfârşită tranziţie, perplex în urma unor declaraţii de politician auzite la televizor, măcinat de imposibilitatea de transformare în cauciuc a chenzinei, românul care nu a fost niciodată sigur de apartenenenţa sa doctrinară alege cele mai inedite partizanate politice posibile. 

Aşa se face că, mai nou, stânga, dar nu cea pesedistă, ci cea socialistă, începe să fie prezentă tot mai des în spaţiul virtual. Cei care „înroşesc” cu clickuri site-urile deja roşii de la culoa­rea drapelelor cu secera şi ciocanul, sunt atât nostalgici care au prins o felie mai mică sau mai mare de comunism, pe care o identifică cu tinereţea pier­dută, dar şi stângişti noi, care nu prea ştiu decât din cărţi cum era România înainte de 1989, dar sunt atraşi de ide­ea de a fi altfel şi de tricourile roşii cu Stalin sau Che Guevara.

Nu e de mirare, deci, că site-uri po­litice, cu un trafic din ce în ce mai mare, precum cel al Alianţei Socialiste, şi-au dezvoltat şi reţele de socializare, precum comunistul.ro unde tovarăşii întru doctrină îşi pot găsi jumătatea ideologică, pe care să o invite la o cio­colată cu rom şi un brifcor proletar.

Spicuind mesajele care circulă pe respectivele portaluri, ai impresia, pe alocuri, că reciteşti pasaje din Scânteia optzecistă. „Dezindustrializarea Româ­niei, dezorganizarea agriculturii, pră­buşirea finanţelor, comerţului, siste­mu­lui bancar au atras după ele zdrunci­narea neîntreruptă a relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie caracte­ristice societăţii burgheze”, spune un promotor de doctrine. Criza economi­că este, evident, speculată la maximum, fiind văzută ca un eşec clar al „orân­dui­rii capitaliste”. În acest context, după cum se precizează într-un alt mesaj stângist prin esenţă, „nici burghezia nu mai este ce a fost odată. Şi aceasta pentru că ea însăşi şi-a creat condiţiile propriei prăbuşiri. În perioada sa de avânt, burghezia a creat clase noi, con­diţii noi de asuprire, dar nu a rezolvat antagonismele de clasă şi nici nu şi-a propus vreodată să le atenueze, mizând pe abilităţile propagandistice şi diversio­niste ale politicienilor şi serviciilor de forţă sau formatoare de curente şi is­terii colective”.

Un alt text pare împrumutat de pe afişele de profil distribuite în anii '50 în oraşele şi satele României postbelice : „Clasa muncitoare a fost împinsă spre proletarizare şi lumpenizare. Şi, odată cu ea, întreaga masă salarială, fie ea din mediul privat ori din sistemul bu­getar, este împinsă spre proletarizare şi lumpenizare. Muncitori, ţărani, func­ţionari, tehnicieni, ingineri, profesori şi învăţători, meşteşugari, cu toţii au devenit proletari în aceşti 21 de ani: ei nu mai au nimic de vânzare decât forţa de muncă. Şi nu mai au nimic de pier­dut decât lanţurile robiei”.

Cu un sentiment de deja-vu, pu­tem citi, într-o altă postare, că, de fapt, „comuniştii revendică puterea însăşi, pentru a o putea folosi în interesul ma­rii majorităţi a societăţii. Astfel, pute­rea ajunge în mâinile poporului”. În ultimii 60 de ani sigur s-a mai auzit acest slogan în România. Iar cireaşa de pe tort e o aserţiune care nici nu mai ne­ce­sită comentarii : „Noi, socialiştii, noi, comuniştii, vă spunem că da, în 1989, socialismul a pierdut o bătălie impor­tantă, dar nu a pierdut războiul”.