Intoleranţă faţă de minciunile din Decembrie ‘89. Impusă de C.E.D.O.

Ce-a de a 22-a aniversare a Revolu­ţiei din Decembrie s-a făcut pe un fundal de nemulţumiri ale revoluţionarilor, cauzate de tăierea de către Guvern, începând cu 2012, a indemni­zaţiilor acordate în baza Legii recu­noştinţei. Dar şi pe un fundal al controverselor gene­rate, în timp, de lipsa autoevaluării şi epurării celor care, prin simpla lor prezenţă nejusti­ficabilă în componenţa acestor asociaţii, de­monetizează şi meritele celor care, într-ade­văr, au partici­pat la Revoluţie. Acestor “ele­mente de decor” li se adaugă nebuloasa con­stantă, care a reuşit să fie menţinută cu bună ştiinţă, asupra unor file din acel Decem­brie 89, pentru a camufla adevăruri care nu se vor a fi nici rostite, nici dovedite şi, cu atât mai puţin, judecate.

O noutate şi, totodată, o veste bună vine, în acest context, dinspre Curtea Euro­peană a Drepturilor Omului. Şi, o dată cu ele, o speranţă, atâta vreme cât Convenţia are prio­ritate în raport cu dreptul intern. Cu câ­teva zile înainte de comemorarea a 22 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, C.E.­D.O. a res­pins recursul Guvernului României în dosarul Revoluţiei. Prin urmare, decizia anterioară a C.E.D.O. în acest caz, pronunţată în 24 mai anul acesta – care stabilea impres­cripti­bilitatea crimelor din Decembrie ’89, a rămas, în 19 decembrie, definitivă. Potrivit magis­traţilor C.E.D.O., dreptul la viaţă a fost în­călcat prin lipsa de eficienţă şi imparţialitate a anchetelor, atâta vreme cât, în perioadele 1994 - 2001 şi 2002 – 2004, nu s-a efectuat nici măcar un act de cer­cetare.

De jure, a rămas neclar cine este culpabil pentru numărul imens de oameni ucişi nu numai la Revoluţie, ci mai cu seamă ulterior, în perioada 22 – 27 Decembrie, adică, după căderea comunismului. Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia, după 22 Decembrie 1989 s-au înregis­trat 962 de morţi, în condiţiile în care numărul total de celor ucişi, de la începutul Revoluţiei, a fost de 1.104. Şi tot de jure rămâne de stabilit de ce s-a recurs la vicii flagrante de procedu­ră şi la minciuni oficiale, în procesul cuplului Ceauşescu, executat în 25 Decembrie 1989. Principalul cap de acuzare viza genocidul din timpul Revoluţiei, fiind înaintată cifra de 60.000 de morţi, în condiţiile în care, în realitate, au fost 162. Apoi, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi imediat după pronunţarea “sentin­ţei” date de un aşa-numit Tribunal revoluţio­nar, fără a li se acorda drept de apel şi recurs.

Chiar dacă, odată cu decizia C.E.D.O., lucrurile se complică, din cau­za faptului că sentinţa obligă autorităţile la o reluare a cercetărilor şi la o soluţie justă, rămâne speranţa că adevărul rotund despre ceea ce s-a întâmplat în ‘89, mai cu seamă după regruparea nomenklaturii şi după pre­luarea puterii, prin aranjamente de culise, de către grupuri şi persoane din eşaloanele se­cundare ale vechiului regim,  va ieşi la iveală. Fie şi tardiv pentru ca vinovaţii să mai poată răspundă pentru crimele de atunci.