Între a huli “tiranul democratic” şi a plânge tiranul autentic

O mână de români (dar, probabil, fiecare dintre ei ar putea fi portavoce pentru “n” alţii) au dovedit că obiceiurile ortodoxe se pot împăca cu ateismul ideologiei marxiste. La fel de bine cum scandările, în vogă în aceste zile, prin pieţele marilor oraşe, gen “Jos tiranul”, “Jos dictatura” sau “Libertate”, se împacă, iată, cu traiul într-un stat condus de “dictatorul” înjurat.

Sunt două situaţii care, deşi sfidează logica, sunt desprinse din tabloul ultimelor zile. Unii au dovedit-o la Cimitirul Ghencea, din Capitală, în 26 ianuarie, ziua care i-a fost lui Nicolae Ceauşescu aniversare. Ceilalţi, în ultimele două săptămâni, prin pieţele marilor oraşe, unde au venit să-şi strige o supărare sau alta. Probabil că unii (nu ne-am încumeta să spunem mulţi) dintre cei care au scandat pe străzi “Jos dictatorul” – nemulţumiţi de cu totul alte cauze decât cea privind propria libertate – nu ar sta prea mult pe gânduri dacă cineva i-ar trimite cu o jerbă la mormântul fostului cuplu dictactorial, sugerându-le că înainte de 89 era mai bine. Ei, trăind într-o stare de sărăcie care îi aduce adesea în pragul disperării, mai mult ca sigur că ar încuviinţa fără să clipească.

Dacă cele două episoade ar fi doar simple secvenţe, ar putea fi catalogate drept hilare. Probabilitatea este mare ca printre cei care îi strigă azi “dictatorului”, de dimineaţa până seară, “Jos dictatorul”, să fie mulţi dispuşi să reediteze episodul încheiat în De­cem­brie 1989. Un sondaj de opinie realizat cu puţin timp înainte de împlinirea a 21 de ani de la Revoluţie, de către Ins­titutul de Investigare a Crimelor Comunis­mu­lui şi Memoria Exilului Românesc, evidenţia, printre altele, că 44% dintre românii intervie­vaţi spuneau despre comunism că a fost o idee bună, doar prost aplicată, iar 72% declarau că aşteaptă de la stat să le asigure lo­cu­inţă, un loc de muncă – ceea ce lipseşte multora acum. Ba se de­­cla­rau de acord ca acelaşi stat să interzică parti­dele politice şi chiar şi libertatea de expri­mare. Cu alte cuvinte, s-au arătat dispuşi să încerce să re­tră­ias­că ori să trăiască (unii dintre repon­denţi sunt născuţi după ’89) experienţa traumati­zantă a regimului totalitarist. Contează că ar face-o doar din silă faţă de azi şi teamă faţă de mâine?

Problema aceasta a nostalgiei faţă de un regim totalitar ar trebui, însă, trata­tă cu atenţie, atât din perspectiva cauzei, pentru un diagnostic şi un tratament corecte, cât şi din cea a efectului. De la a huli un “tiran democratic” şi, concomitent, a deplânge un tiran autentic, până la a-i facilita intrarea în scenă a unui alt tiran drumul poate fi relativ scurt. Marea masă a popula­­ţiei, cea nemulţu­mi­tă de nivelul de trai, nu este in­te­re­sată de doctrină. Ea îşi va îndrepta aten­ţia, spe­ranţa şi, într-un final, votul spre cei care nu se limitează la a-i promite un viitor mai bun, dar, într-o demonstraţie de solidaritate bine mimată, vor acuza virulent establishment-ul politic, pe care omul de rând îl vede, în perioade dificile, ca şi cau­ză a tuturor rele­lor trăite de el.

Cum din punct de vedere economic nu se în­trezăreşte, în viitorul apropiat, o îm­bunătăţire a lucrurilor, nemulţumirea popula­ţiei ameninţă să se acutizeze. În tot acest timp, dis­cur­su­rile populiste vor hrăni speranţa ne­mulţumi­ţilor. Or, acest tip de me­­saj îl au şi partidele de extremă stângă – cum a fost co­munis­mul, considerat de mare parte dintre români, „bun, dar eronat aplicat” –, şi ce­le de extremă dreaptă. Dacă partidele de extre­mă stângă nu reprezintă un pericol demn de luat în seamă pentru vreun stat din Europa – chiar da­că şi în alte state se manifestă nos­talgia după comu­nism –, altfel stau lucru­rile cu ex­trema dreapta. Opt noi lo­curi au câştigat în Parlamen­tul European în 2009, faţă de ale­gerile precedente. Iar de atunci, situaţia financiară s-a înrăutăţit, iar surprize pot apărea oricând.