Intre nulitate de jure si nesimtire de facto

Marti, Teodor Maries, liderul Asociatiei "21 Decembrie 1989", a intrat, din nou, in greva foamei, nemultumit ca autoritatile continua sa nesocoteasca dispozitiile C.E.D.O., blocandu-i accesul la documente ale Armatei si Serviciului de Telecomunicatii Speciale, in dosarul Revolutiei. Ramane de vazut daca Teodor Maries va fi obligat sa recurga alte 70 de zile la aceasta forma de protest - cum s-a intamplat in toamna anului trecut, cand patru institutii (C.N.S.A.S., S.R.I., M.Ap.N. si S.T.S.) refuzasera, de asemenea, sa dea curs sentintei C.E.D.O. - intr-un proces pe care Teodor Maries il intentase statului roman si pe care il castigase -, care le obliga sa desecretizeze o serie de documente. Sefii S.R.I. si C.N.S.A.S. s-au lasat, intr-un final, induplecati - de tras la raspundere, se pare, nu ar fi putut fi vorba datorita ("datorita", nu "din cauza") unei legislatii care favorizeaza astfel de abuzuri si derapaje -, desecretizand actele cerute. Cei de la M.Ap.N. si S.T.S. continua, de luni de zile, sa ignore sentinta C.E.D.O., mizand fie pe invulnerabilitatea conferita de legislatia schioapa, fie pe faptul ca, daca lucrurile chiar ar scapa de sub control, responsabilitatea va fi a institutiei, adica a statului, adica a tuturor si a nimanui.

Ceea ce e mai grav este ca situatia nu e singulara. Exista "n" exemple in care, in urma unor procese pierdute la C.E.D.O., statul e cel care plateste, fara sa-si puna angajatii vinovati sa-i achite ulterior datoria - 12,2 milioane de euro a avut de platit, conform unui raport al Consiliului Europei, doar in 2008.

De jure, legile care-i dau statului posibilitatea de a-si recupera banii sunt bifate. De facto, sunt neaplicabile. Nuantele din lege nu doar ca salveaza de la plata magistratii care au pronuntat sentinte in contradictie cu legea, dar perpetueaza astfel praticile de acest gen. Articolul 52 din Constitutie spune ca, desi statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, nu este inlaturata "raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea credinta sau grava neglijenta" (sublinierea ne apartine - n.r.). O formula la fel de ambigua ofera, din 1999, si Ordonanta privind participarea Romaniei la procedurile in fata C.E.D.O. si a Comitetului Ministrilor Consiliului Europei si exercitarea dreptului de regres al statului in urma hotararilor si conventiilor de rezolvare pe cale amiabila. La art. 12, aceasta prevede : "Statul are drept de regres impotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovatie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotarare a Curtii sau prin conventie de rezolvare pe cale amiabila". O dovada in plus ca plata ramane, de fapt, exclusiv in grija statului este o lege aparuta in 2004 : Legea 303, privind statutul judecatorilor si procurorilor, republicata. Potrivit articolului 96,"pentru repararea prejudiciului, persoana vatamata se poate indrepta cu actiune numai impotriva statului"…

Are cineva interesul sa verifice daca o sentinta e eronata din cauza legislatiei ambigue, a neglijentei sau relei credinte a magistratului? Isi asuma un precedent? Ori isi asuma modificarea legislatiei pentru ca "are drept" sa se transforme in "are obligatia"? Raspunsul poate fi gasit in deja proverbiala culpa fara inculpati sau in recunoasterea dreptatii doar in urma recurgerii la gesturi extreme.