Deşi la sfârşitul anului 2009 s-a instituit interdicţia iniţierii de acţiuni de restituire a metalelor preţioase confiscate de statul român înainte de 1989, zeci de procese de acest gen îşi continuă cursul în instanţele timişene. Cele mai spectaculoase acţiuni de acest gen sunt cele în care cetăţeni din Timişoara se legitimea­ză în faţa instanţei ca adevăraţii proprietari ai aurului confiscat de Miliţia ceauşistă de la cetăţeni străini. Aceştia susţin că respectivii cetăţeni nu au existat niciodată. Iar instanţele le dau apă la moară, constatând inexistenţa respectivilor cetăţeni, din Italia sau Germania, după ce îi “citează” în prealabil prin afişări ale citaţiilor pe porţile Judecătoriilor.


Acţiuni pe ultima sută de metri

Criza care a dus la creşterea pre­ţului aurului a făcut ca isteria restituirii metalelor preţioase confiscate de au­torităţile comuniste să se amplifice în vestul ţării. După ce s-a stabilit că 30 de­cembrie 2009 e data-limită până la care se mai pot introduce acţiuni de resti­tuire de metale preţioase confiscate de Miliţia ceauşistă, la Judecătoria Timi­şoara au fost depuse zeci de acţiuni de acest gen, pe ultima sută de metri, une­le procese de acest gen fiind înregistrate pe 28 decembrie 2009. Aceste acţiuni continuă şi în prezent, în paralel cu unele iniţiate, şi acceptate, în mod in­explicabil, după data limită stabilită.

Şi dacă unele din aceste acţiuni iniţiate la Judecătoria Timişoara, pe fond, în august 2010, în numele unor cetăţeni germani, precum Müller Erich au fost respinse ca tardive, altele, cum e cazul unei acţiuni iniţiate tot pe fond, în oc­tombrie 2010, la Judecătoria Ti­mişoara, con­tinuă fără probleme, la ul­timul termen, din 10 martie anul acesta solicitându-li-se reclamanţilor să preci­zeze, “cu acte doveditoare, valoarea obiectelor de aur solicitate”.

Ca atare, maratonul judiciar al re­stituirilor de metale preţioase nu s-a ter­minat, deşi din 1990 şi până în prezent Banca Naţională a României a restituit, în urma hotărârilor judecătoreşti defi­ni­tive şi irevocabile, peste trei tone de aur.
  “În ultima perioadă nu au mai fost atât de multe solicitări, din cauza acelui termen-limită stabilit pentru înregistra­rea unor acţiuni de solicitare de restitui­re în instanţă. Solicitărilor venite în ur­ma unor sentinţe definitive şi irevoca­bile li s-a dat curs, pentru că, până la urmă, sunt bunurile oamenilor. Totuşi, am remarcat că s-au împuţinat în ulti­mele luni aceste solicitări”, declară Dan Florescu, director interimar al Sucur­salei Timişoara a Băncii Naţionale a României.


Documente la micul trafic

Pentru că multe dintre aceste ac­ţiuni s-au făcut pe baza unor docu­men­te ce atestau confiscările, luate din arhiva Miliţiei Economice Timiş, încă nu e clar cum au ajuns acele acte, în­toc­mite într-o manieră vagă şi uşor inter­pretabilă, în posesia celor abonaţi la ac­ţiuni de solicitare de restituire de me­tale preţioase. Pentru că la Arhivele Na­ţionale, singurul loc prin care acestea ar fi putut ajunge, legal la cei care au iniţiat acţiuni, nu există un fond de arhivă de acest gen.

Raul Rus, di­rectorul Direcţiei Jude­ţene Timiş a Ar­hivelor Naţionale, spune că le-au fost solicitate şi lor acte legate de confiscări de metale preţioa­se rea­lizate de către Miliţie : “Am cercetat fondul de arhivă şi nu am găsit aşa ceva. Documentele oficiale ale fostei Miliţii, începând din 1949, se păs­trează în continuare la In­specto­ratul de Poliţie al Judeţului Timiş. Suntem în discuţii cu ei în privinţa preluării acelui fond de arhivă, dar abia din acest an s-ar putea concretiza ceva în acest sens”.

Legal, aceste documente nu aveau cum să fie furnizate la cerere de către Poliţia Timiş, pentru simplul motiv că majoritatea aveau un regim clasificat, regim care s-a menţinut şi după 1989. În acest sens, statutul multor docu­men­te din acea vreme e foarte neclar, de aceea ele nu pot fi publicate. “Vă dau un exemplu edificator : toate Primă­rii­le comunale aveau documente cu carac­ter clasificat care, în prezent, nu îşi jus­tifică în niciun fel acest statut. De exem­plu, era secretă lista surselor de apă de pe teritoriul respectivei comune, după cum secretă era şi lista biciclete­lor sau a atelajelor cu cai de pe raza acele­iaşi localităţi”, precizează Raul Rus.

Pentru că aceste documente lega­te de confiscările de aur nu prea aveau cum să ajungă, în aceste condiţii, la petiţionari, singura ipoteză plauzibilă e că gestionarii de arhivă, respectiv o parte din foştii miliţieni specializaţi pe infracţiuni economice au plecat, în pensie, cu un fond de arhivă pe care l-au valorificat ulterior, ţinând cont că în foarte multe procese foşti ofiţeri ai Mi­liţiei Economice timişene apar ca “mar­tori de serviciu”.


La Timişoara, aurul confiscat de la italieni este revendicat de romi

După ce, la Tribunalul Timiş, dar şi la Curtea de Apel Timişoara au exis­tat situaţii în care aurul care apărea pe un astfel de proces-verbal de confis­care a ajuns să fie revendicat de mai mulţi “foşti proprietari” – fiind evident că unii dintre ei, dacă nu toţi, erau far­sori –, un alt fenomen la fel de uluitor s-a înregistrat în ultimii ani în instan­ţe­le din Timiş, în procesele de acest gen. Astfel, aurul confiscat de la o serie de cetăţeni străini, de regulă italieni, a ajuns să fie revendicat de către per­soane din Timişoara, de regulă de et­nie rromă, care au susţinut în instanţă că ei sunt de fapt proprietarii acelui aur confiscat de Miliţia ceauşistă şi că respectivii cetăţeni italieni ar fi inexis­tenţi, fiind inventaţi.

Anul trecut a ajuns un astfel de proces în ultima fază la Curtea de Apel Timişoara, fiind revendicat aurul care a fost cofiscat de la doi cetăţeni italieni : Cogo Alessandro (care mai apare şi în alte trei procese de restituire de metale preţioase din instanţele timişene) şi Salori Horatius. Martorii, foşti mili­ţieni, au ajuns să conteste în instanţă existen­ţa acestor cetăţeni, susţinând că “deşi în acte se menţionează că obiectele de aur s-au ridicat de la cetăţenii italieni – pârâţi în prezenta cauză – din probe rezultă că au aparţinut şi s-au ridicat de la reclamantă, aceşti pârâţi neputând fi identificaţi din cauza datelor incomple­te din acte”.

Argumentaţia făcută în instanţă, prin care o altă persoană este împro­prie­tărită cu aurul confiscat de la cei doi italieni, spune cam totul despre fe­lul în care sunt gestionate aceste pro­cese : “Agenţii fostei Miliţii care au par­ticipat la operaţiunea de confiscare a bunurilor din aur au arătat că, din ra­ţiuni de politică penală, impusă de sta­tul comunist, au efectuat proceduri de confiscare în afara cadrului legal exis­tent la acea dată, bazându-se pe infor­matori şi colaboratori ai fostei Miliţii, care aveau cunoştinţă despre persoa­nele care deţineau aur şi valută. Recla­manta era cunoscută că deţinea mari cantităţi de aur, fiind de etnie rromă şi de la care s-au confiscat obiecte şi bijuterii din aur în perioada 1986 - 1988, deşi în mod nelegal, s-a menţionat în procesele-verbale de contravenţie că acestea s-au ridicat de la alte persoa­ne. Aceste proceduri urmăreau ca per­soana reală de la care se confisca să nu răspundă penal, politica fostului stat comunist fiind aceea de intensificare a muncii de prevenire şi constatarea a câtor mai puţine fapte de natură pe­na­lă, iar în aceste condiţii, organele fos­tei miliţii negociau însăşi legea, ceea ce era contrar constituţiei vremii”. Pe această argumentaţie, Banca Naţiona­lă a fost obligată să restituie două lin­gouri în greutate totală de 200 de gra­me, bijuterii în greutate de 716,50 de grame, cinci bare laminate în greutate de 1000,32 de grame, şase plăcuţe la­minate în greutate de 439,48 de gra­me, un lingou mic în greutate de 100 de grame şi bijuterii în greutate de 997,72 de grame, bunuri aparţinând, în bună parte cetăţenilor italieni Cogo Alessandro şi Salori Horatius.

B.N.R. a făcut contestaţie, arătând că bunurile în discuţie au fost confis­cate pe numele unor cetăţeni străini şi nu de la reclamantă. Şi tot Banca Na­ţională a arătat, în recursul ei, că e sus­pect felul în care foştii miliţieni, deve­niţi martori, îşi aduc aminte cu exac­titate ce au confiscat şi de la cine “în contextul în care aceştia au participat la nenumărate astfel de activităţi”.

Contestaţia i-a fost respinsă însă de către Curtea de Apel Timişoara. Ce e spectaculos la acest caz e că, pe lân­gă restituirea unei cantităţi enorme de metale preţioase, instanţele timişene care au judecat acest caz au legitimat inexistenţa a doi cetăţeni italieni, pe baza unui probatoriu mai mult decât firav. Aceşti oameni, deşi e posibil să mai trăiască şi azi, au fost declaraţi “fictivi” de către instanţe din Timiş.

Absurditatea acestei situaţii e remarcată chiar şi de către un judecă­tor al Curţii de Apel Timişoara, rămas anonim, care a arătat, într-o opinie se­parată la decizia instanţei, caracterul nelegal al acestei decizii, prin care doi oameni au fost declaraţi inexistenţi du­pă ce au fost chemaţi în instanţă prin convocări afişate pe uşa Tribunalului Timiş şi nu s-au prezentat, pentru a do­vedi că există : “Instanţa a reţinut că pârâţii cetăţeni italieni nu au putut fi iden­tificaţi datorită datelor incomplete din acte, motiv pentru care au fost ci­taţi la uşa instanţei sau prin publicitate. Consider că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale şi că reclamanta nu a dovedit că ea a fost proprietara bu­nurilor confiscate, neavând, prin ur­ma­re, legitimarea procesuală activă pen­tru a le revendica. În plus, nu s-a făcut dovada că persoanele indicate în aces­te înscrisuri, persoane pe care recla­manta le-a chemat în judecată în cali­tate de pârâţi, ar fi persoane fictive”, se arată în respectiva opinie separată.

Totuşi, sentinţa a rămas bătută în cuie, în pofida acestei opinii separate. Nu e decât un exemplu al foarte multor decizii contestate chiar de către unii magistraţi, prin care statul român a îm­părţit cu generozitate, din tezaur, zeci de kilograme de aur. Şi chiar dacă în Timiş au existat situaţii în care s-a dovedit în instanţă că depoziţiile unor martori erau false sau că documentele doveditoare fuseseră măsluite, jude­cătorii care au gestionat aceste cauze nu au sesizat procurorii pentru dema­rarea unor dosare penale. “În ultimii ani nu am avut dosare legate de înşe­lăciuni cu restituiri de metale preţioase pe baza unor acte sau declaraţii false, pentru că nu am avut plângeri de acest gen”, afirmă Ioan Braşoveanu, prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.