„La 21 de ani de la Revoluţie, am simţit emoţia de a fi filmat în balconul Operei”

Sosit la Timişoara pentru premiera producţiei cinematografice româno-italiene “La Soluzione Migliore” (“E mai bine aşa”), actorul italian Enrico Lo Verso, care joacă în pelicula filmată în 60% în oraşul de pe Bega rolului unui medic psihia­tru la Spitalul Psihiatric Judiciar din Timişoara, ne-a acordat un interviu în care a vorbit despre rolurile din impresionanta sa filmografie, despre tendin­ţele cinematografiei actuale şi despre încercarea actualilor regizori europeni de a-i reduce pe cinefili în sălile de cinema.

“Filmele pe care le-am făcut sunt bucăţi din sufletul meu”

Aţi filmat o perioadă la Ti­mişoara. Ce v-a rămas în­tipărit în minte legat de acest oraş, ce v-a im­pre­­sionat?

Am stat numai două săptă­mâni la Timişoara, în ianuarie, iar două săptămâni este un in­terval de timp foarte scurt pen­tru a vedea un oraş atunci când filmezi. Lumea poate că nu ştie că un actor începe munca foar­te de dimineaţă şi termină sea­ra, foarte târziu. Te întorci în ca­mera de hotel să te odihneşti şi a doua zi o iei de la capăt. Noro­cul a fost că am filmat în locuri foarte frumoase din oraş. Am fost surprins să văd şi un „making-of”, un filmuleţ foarte frumos despre felul în care s-a filmat „La Soluzione Migliore”, unde am revăzut cadre extrem de inte­resante, cum e cel cu vaporaşul pe Bega îngheţată. M-a impre­sionat foarte mult zona centra­lă a oraşului şi am avut şi privile­giul de a filma în balconul Ope­rei, loc a cărui semnificaţie, le­gată de evenimentele din Decem­brie 1989, o ştiam foarte bine. La 21 de ani de la Revoluţie, am simţit emoţia de a fi filmat în acel balcon. Am simţit că e un loc care merită foarte mult respect şi m-am gândit că trebuie să mă comport în aşa fel încât să nu fac nimic care ar putea profana imaginea acelui loc – care mi se pare că aparţine de o zonă foarte apropiată de sacru.  Mi se întâmplă des când inter­pre­tez un rol să fiu preocupat să nu aduc niciun deserviciu locului în care filmez.

Cu ce se deosebeşte “La Soluzione Migliore” de cele aproape 60 de filme pe care le-aţi făcut până acum?

Filmele în care am jucat ra­reori se aseamănă. Mi se întâm­plă deseori ca o persoană care mă cunoaşte şi care se referă la un anumit film pe care l-am fă­cut să spună : “Te-am văzut în acel film, ai fost grozav, dar alte filme nu ai mai făcut?” Şi aceas­ta pentru că, în general, am jucat în filme de genuri diferite. Mie îmi place să schimb mereu per­sonaje cărora le dau viaţă, atât ca persoane, cât şi ca gen de film. Acum doi ani mi s-a propus să joc într-un film foarte asemă­nă­tor cu un altul în care am jucat, şi am refuzat, iar anul acesta mi s-a oferit din nou să joc un rol într-un film ce vizează proble­me de psihiatrie, şi din nou am spus “nu”, pentru că am jucat într-un rol de acest gen în “La So­luzione Migliore”. În cazul unui film în care am am jucat şi care a luat trofeul Palme d’Or  la Cannes, după trei ani mi s-a oferit posibilitatea să joc într-un rol similar, tocmai pentru că lua­sem acel trofeu de la Can­nes. Din nou am refuzat.

Rolul din “La Solu­zio­ne Migliore” v-a părut unul mai aparte pentru că şi filmul este ieşit din tiparele cinemato­gra­fiei clasice, neîn­ca­drându-se în standar­de­le comerciale cu care pu­blicul e obişnuit?

Cu siguranţă, da. “La Solu­zione Migliore” nu este o pelicu­lă comercială, ci una de nişă. Le­gat de rolul în sine, am depus mult efort încercând să mă integrez în tematica filmului, legată de problemele de natură psiholo­gică ale unuia sau mai multor perso­naje sau familii. Într-o familie în care se întâmplă ca un membru să aibă probleme psihiatrice, toa­tă familia suferă. Am luat foarte în serios rolul, l-am interiorizat şi m-am gândit că situaţia din film poate fi, din păcate, o realitate.

Care credeţi că sunt şan­sele ca publicul să în­ceapă să prefere filmul artistic, producţiilor co­merciale?

În opinia mea, un film per­suasiv, un film de artă trebuie să fie şi comercial. Pentru ca un film să fie comercial, nu trebuie să sca­dă nivelul calităţii artis­tice, dimpotrivă. Ne întoarcem la ma­rii clasici ai literaturii, – la Proust, la Tolstoi, pe care astăzi nu-i mai citeşte nimeni, în schimb, în urmă cu ceva timp toată lu­mea îi citea. Părerea mea este că un film trebuie să reprezinte două ore de divertisment, în sensul bun al cuvântului. Când îl urmă­reşti timp de două ore, nu trebu­ie să te gândeşti la nimic altceva – acesta ar fi idealul. După două ore, te întorci la activităţile tale, dar ceva trebuie să-ţi fi rămas în interior. Dacă nu rămâne nimic după cele două ore, totul este inu­til. Aceasta este părerea mea despre comercial, vizavi de film.

Din lunga serie a rolu­rilor interpretate, care v-a fost cel mai drag?

Filmele pe care le-am făcut sunt, toate, bucăţi din sufletul meu. Fiecare fiu e ca un copil. Noi, actorii, suntem artizani, şi aşa cum un artizan, când  face o statuie, o pictură, creează de fiecare dată o operă originală, investim în fiecare rol multă pasiune, grijă de a nu greşi, de a interpreta cât mai corect. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copiii în mod egal, fiecare rol inter­pretat îmi este în egală măsură apropiat de suflet. În fiecare am încercat să dau tot ce am avut mai bun din mine. Actorul îşi pune mai mult decât chipul şi personalitatea într-un film, ci se oferă cu totul, se expune inte­gral în faţa publicului.

“Postbelic, ni s-a inoculat ideea să consumăm producţii cinematografice americane”

De ce publicul european continuă să fie mai de­grabă atras de produc­ţiile de Hollywood decât de filmul european? Să fie de vină carenţele de promovare?

Evident că de aici, de la pro­movare, pleacă una dintre mari­le probleme. Ni s-a inocu­lat ide­ea să consumăm pro­duc­ţii cine­matografice americane. E o tendinţă postbelică. E şi o formă de colonizare lentă – o boală care nu te doare, dar ca­re acapa­rează încet-încet spi­ritul. De exemplu, în Italia a exis­tat un acord încă din vremea lui Giulio Andreotti, legat de dubla­rea vo­cilor din filme. E o ches­tiune care s-a stabilit preferen­ţial pen­tru filmele americane, şi nu pen­tru cele asiatice sau in­diene, şi ele puternic repre­zentate.

Cinefilul a ajuns mai degrabă să recunoască clădirile din beton, oţel şi sticlă ale oraşelor ame­ricane decât arhitectura marilor oraşe europene...

Un aspect care m-a şocat me­reu în legătură cu filmele şi serialele americane e că, atunci când deschidem televizorul şi vedem imaginile unui oraş, din­tr-o privire ne dăm seama dacă e vorba de San Francisco, de New York sau Los Angeles. În cazul peliculelor italiene, nu putem distinge la prima privire dacă e vorba de Verona, Napoli ori Roma. Acesta este rezulta­tul a ani de persuasiune. Aceas­ta este ceea ce nu­mesc eu acea colonizare lentă, prin interme­diul cinematogra­fiei americane. Americanii au intuit importanţa cinemato­gra­fiei şi au folosit-o în manieră pro­prie. Aşa s-a ajuns ca fiecare casă de producţie să aibă spe­cializarea ei şi au învă­ţat să fa­că bine ceea ce fac. Sce­nariştii nu fac altceva decât să scrie sce­narii, regizorii nu fac altceva decât regie şi aşa mai departe. În Italia am avut ade­vă­rate genii în domeniul cine­matografiei – Fellini, De Sica şi cei de astăzi sunt şi ei convinşi că sunt, la rândul lor, genii şi acţionează într-o asemenea manieră, deşi nu au ajuns la un nivel la care să se justifice aces­te pretenţii. În schimb s-a mo­di­ficat evo­luţia culturală, pentru că forma­rea culturală a unui De Sica pornea de la bibliotecă, de la viaţa străzii şi tot ce gravi­ta în jurul ei, de la arhitectură, de la mo­nu­mente.

“Omul modern simte nevoia unei agora”

Vă confruntaţi şi în Ita­lia cu fenomenul săli­lor de cinematograf goa­le, cu excepţia unor fil­me de tip comercial?

Mai mult sau mai puţin. În momentul de faţă, în ceea ce priveşte cinematografele, înca­să­rile cele mai mari sunt obţi­nu­te de filmele italiene, însă în marea lor parte e vorba de co­medii, foarte apropiate de filme­le de televiziune. E adevărat că e comod şi economic să vezi fil­mele acasă, la televizor sau la calculator, însă pe lângă toate aceste reţele de socializare, de intercomunicare, gen Facebook, Twitter sau Linkedin, omul mo­dern simte nevoia unei agora, a unei integrări într-o comunitate reală, nevoie pe care i-o poate satisface sala de cinema. E vor­ba de sentimentul că e implicat, că face parte dintr-un grup.

Cum s-a implicat statul italian, prin Ministerul Culturii, în promovarea cinematografiei italiene ?

În ultima vreme, prin Mi­nisterul Culturii, statul a acordat su­me destul de mari din buget pentru promovarea cinemato­gra­fiei. Din păcate, în ultimii ani, la con­ducerea ministerului au ajuns oameni numiţi pe criterii politi­ce, nu oameni îndrăgostiţi de cinema : pentru aceştia, a vorbi despre cinematografie înseam­nă a vorbi doar despre Sophia Loren şi Marcello Mas­tro­iani, şi când organizează ma­nifestări legate de cinemato­grafie, postea­ză fotografii sau afişe cu aceşti doi actori. Nu vreau să se înţe­leagă că eu con­sider critic acest lucru faţă de cei doi mari actori, doar că res­ponsabilii din dome­niul cine­matografiei nu par să mai reu­şească să ajungă în ac­tualitate. De altfel, am pomenit numele Sophiei Loren şi al lui Marcello Mastroiani în condi­ţiile în care sunt actorii pe care îi iubesc cel mai mult. Nu mă de­ranjează faptul că imaginea lor este folo­sită în acest mod, dar am folosit acest exemplu pentru a arăta nivelul de înţelegere al ofi­cialilor ministeriali cu compe­ten­ţe în domeniul cinematografiei.

Şi când Elio Germano a câş­tigat premiul Palme d’Or la Cannes pentru cel mai bun ac­tor şi când a spus că dedică acest premiu italieni­lor, care sunt mult mai buni decât oamenii politici care îi re­prezintă, a fost demarat un ade­vărat circ me­diatic, şi subiectul a fost dez­bătut săptămâni în­tregi. Au fost polemici care nu se mai termi­nau, când, de fapt, ar fi fost momentul ca actanţii principali din acest domeniu să se uneas­că, pornind de la acel premiu.

Autori: Melania CINCEA, Bogdan PITICARIU