La pas, prin toamna Timişoarei

Toamna a revenit în oraşul de pe Bega, după câteva zile în care părea că iarna încerca să-şi intre prematur în drepturi. Astfel că primele grade peste 10, după căderea brumei, i-a scos pe timişoreni din case şi i-a plimbat îndelung pe străzile oraşului. Femeile au ieşit la cumpărături, şcolarii au renunţat la câteva ore de curs şi s-au refugiat pe terase, iar bătrânii şi-au dat întâlnire în parc, pentru un şah, o partidă de table sau pentru a dezbate problema pensiilor. Nici boschetarii nu au fost indiferenţi la ultima zvâcnire a toamnei. S-au aşezat la soare, pe bănci. Şi au tăcut. Aşa cum a făcut şi vântul rece. Pentru doar o zi însă.

O ultimă zi cu soare

“Mama, mi-e cald. Pot să îmi dau geaca jos?”. Băiatul trage de mânecile hainei şi se dezbracă rapid de ea, arun­când-o la repezeală în braţele mamei aşezate pe o bancă din Piaţa Unirii. Fe­meia nu spune nimic. E prea concen­trată la discuţia pe care o poartă cu o altă doamnă. Copilul aleargă porumbeii din faţa Domului, care, parcă, obosiţi de atâtea zile friguroase, nici nu vor să mai zboare. Stau la soare, “numărând” dale­le de piatră cu paşii lor mici.

E prima zi însorită după o perioadă în care toamna părea să fi fost deja dată uitării, fără ca timişorenii să fi apucat să nici o cunoască nici să îşi ia rămas bun de la ea. Zile în care oamenii s-au ascuns sub haine groase şi cizme, încât iarna părea să îşi fi intrat deja în drepturi.

“Măi, da’ frig a fost! E bine aşa la soa­re, cât s-o mai putea”, îi spune un bătrân unei femei, şi ea cu părul nins de vre­muri. Au ieşit amândoi din casă, pentru a face măcar câţiva paşi pe străzile ora­şului. Nu i-au ţinut mult oasele şi s-au aşe­zat să îşi tragă sufletul, măsurând cu pri­virea trecătorii din Piaţa Unirii. Mai sunt şi alţii ca ei, aşezaţi pe gărduţul de beton care împrejmuieşte centrul pieţei.  Dar cu aproape aceleaşi probleme. Vor­besc despre sănă­tate, despre lipsa bani­lor, despre frigul din case şi grija pentru întreţinerea de la iarnă. Bucurii? Prea puţine. Şi de obicei vin de la copii, stu­denţi la facultate sau ajunşi “oameni mari, realizaţi”.

Sunt şi tineri în Piaţa Unirii. S-au aşe­zat pe la puţinele terase rămase des­chise încă, în ciuda zilelor friguroase tre­cute şi a celor care se anunţă. Unii au pauză între cursuri, alţii şi-au luat pauză singuri, plecând de la ore să bea o cafea cu prietenii şi să se bucure de ziua însorită. “Bă, eşti prost?! Doar nu era să stau la mate’. Mi-a spus Mia că astăzi vrea profa să...”. Vorbele elevului se pierd în tumultul altor voci.

Oameni, străzi şi păsări

Dacă pe timpul verii Piaţa Unirii este arhiplină de tinerii refugiaţi pe te­rase, într-o zi târzie de octombrie, în ca­re soarele s-a îndurat să mai dea o raită prin oraş, timişorenii par să-şi fi amintit de obiceiurile estivale şi să se fi mutat pe străzi. Iar mai cu seamă pe străzile princi­pale din oraş, acolo unde se găsesc maga­zine de îmbrăcăminte şi încălţă­minte pen­tru toate mofturile. De altfel, la o primă privire pare că doamnele au ales să profite de soare tocmai aşa. Nu să stea pe bănci şi să admire miile de frunze arse de vânt căzute pe alei, ci să meargă la cumpărături. Cu tocuri subţiri, înalte, şi pardesie colorate purtate pe umeri sau pe braţe, domnişoarele cară sacoşe, de toate mărimile. Femeile nu ţin seama de gropile mari din trotuare, ivite chiar acolo şi de prea mult timp în centrul istoric al Timi­şoarei, ca o pată per­manentă pe obrazul autorităţilor locale. Unele dintre domni­şoare mai poartă încă pantofii din vara trecută, dar se agaţă cu ochii de toate vitrinele în care cizmele sunt la vedere. Altele s-au pregătit deja de iarnă şi s-au înarmat cu ţinuta adecvată sezonului re­ce, după ce au trecut prin testul de frig. Au cizmuliţe până la genunchi, dar şi-au asortat totuşi la ele fuste scurte şi haine pe măsură.

De pe margini, bătrâni aşe­zaţi la rând, ocupând fiecare băncuţă de pe alee, le privesc îndelung, amintindu-şi, poate, de tinereţile trecute. E un du-te vino con­tinuu dinspre Piaţa Libertăţii spre Piaţa Operei. Oameni de toate vâr­stele par să alerge într-un anume loc necunos­cut celorlalţi. Intră şi ies din ma­gazine în viteză, se salută în trecere şi discută diverse probleme la fel de pre­cipitat de parcă s-ar teme că, prelungind frazele, ar pierde prea mult din, poate, ultima zi caldă de toamnă. Paşii curg cu zgomot în toate direcţiile şi din toate părţile. E o forfotă plăcută celor care în­cearcă să fugă de astenia de toamnă, ca­re îi vâ­nează deja de câteva zile.

Şi porumbeii par să îşi fi dat întâl­ni­re în Piaţa Operei. Trec cu sutele pe dale­le de piatră, ciugulind seminţele arunca­te de oameni. Întocmai ca şi cei din Pia­ţa Unirii, porumbeii lâncezesc la soare şi nu îşi iau zborul nici măcar când prichin­deii aduşi de bunici să îi vadă încearcă să îi prindă de cozi. Unii mai curajoşi s-au urcat chiar pe mesele de pe terasa unui fast-food, luând direct din mâna unor copii, bucăţi mari de pâine sau cartofi prăjiţi. Ambele părţi par să se bucure în egală măsură de moment.

Şi ca peisajul să se apropie şi mai mult de toamna caldă, pe care timişorenii o credeau pierdută, la Fântâna cu peşti ar­teziana aruncă săgeţi de apă, în concu­renţă parcă cu bradul care se înalţă în mijlocul micului parc din faţa Catedra­lei. Până şi bătrânul ceas pare să fi oprit timpul în loc, contemplând jocurile co­pilor şi discuţiile calme ale pensionarilor adunaţi pe băncile parcului, la o mică şuetă.

Momente meditative printre boschetari

Dacă oraşul se vede mai frumos mer­gând pe jos, cum îndeamnă autorităţile locale, din mijloacele de transport în co­mun toamna are altă înfăţişare. Oame­nii tac şi privesc pe fereastră, numă­rând fiecare frunză desprinsă din pomii de pe marginea străzilor. Şi culorile par să fie mai vii. “S-a dus ea vara, se duce şi toamna îndată. Acuşi e Crăciunul, şi apoi Paştele, şi uite aşa trec toate. Şi anii...”. Pare să îşi spună o doamnă cu părul cărunt pe la tâmple. Îşi ţine mâi­nile împreunate în poală, iar alături, spri­jinit de genunchi, stă un căruţ dintre acelea cu care se duc pensionarii la pia­ţă, când îi lasă puterile. E gol, semn că drumul abia a înce­put, iar destinaţia probabilă este Piaţa Traian. De când ta­rabele din Piaţa Câr­ţan, intrată în re­novare, s-au mutat aici, “piaţa ţiganilor”, cum o mai numesc unii dintre timişo­reni, a devenit o adevărată Mecca. Saci cu fructe şi legume, dar şi mii de ghi­vece cu flori în culorile toamnei au in­vadat spaţiul strâmt, iar vocile comer­cianţilor te fac să te simţi ca într-o sina­gogă.

Printre tarabele asaltate de cum­părători, câte doi poliţişti locali, vechii comunitari – de altfel, încă poartă uni­for­mele cu inscripţiile fostei Poliţii –, măsoară cu privirea fiecare mişcare mai suspectă. Alţii, ceva mai încolo, în sta­ţia de tramvai, completează un pro­ces verbal unui individ cu haine zdren­ţuroa­se. Cum să plătească amendă, da­că nu are cu ce? Şi ce pot să îi facă da­că nu plă­teşte? Îi întreabă omul pe cei doi poli­ţişti, care par să nu dea prea mare im­­portanţă spuselor acestuia. “Ne facem datoria, mai mult...”. O hârtie în plus sau în minus nu îi strică lui so­co­telile şi mersul obişnuit al lucrurilor, pare să le răspundă bărbatul, în timp ce se ră­suceşte pe călcâie şi îşi vede de drum, la pas, fluturând o mână dea­supra capului şi bolborosind vorbe doar de el ştiute. Stânga-împrejur fac şi oamenii legii, pierzându-se printre zecile de oameni care încearcă să îşi umple sa­coşile cu cele necesare pentru aprovi­zio­narea cămărilor.

Nici pe podul din Piaţa Cârţan nu e altfel. Negustorii de lucruri uzate stau aşezaţi pe cartoane, pe marginea tro­tuarului, oferind indicaţii şi încercând să îşi vândă lucrurile trecătorilor din zonă. Poliţiştii nu îi mai iau la întrebări. S-au obişnuit cu ei şi cu tânguirile lor.

De pe pod, în depărtare, un pescar singuratic îşi aruncă undiţa în apa Be­găi. Pe malul celălalt, pe treptele care coboară spre luciul apei se văd câteva haine adunate în grămadă, probabil aban­donate de către unul dintre oamenii canalelor. Nu e nimeni pe mal sau prin preajmă care să le revendice. Nici de sub pod nu se aud glasuri, nici de sub pomii de pe malul apei.

Pesemne şi boschetarii, umpluţi de frig în nopţile reci şi umede, au venit să îşi scalde faţa în razele soarelui. De altfel, faptul ni se confirmă câteva minute mai târziu. Pe partea cealaltă a podului, pe o bancă de pe malul Begăi, stau patru indivizi jer­peliţi, strânşi unul de altul, de parcă soa­rele nu ar ajunge la ei. Nu spune niciunul nimic. Îşi ţin mâinile strânse de burtă. Din când în când, câte unul se mai îndreap­tă de şale şi mai priveşte spre apă. Îi sperie, probabil, gândul apropiatei ierni. Dar câte nu au înfruntat până acum şi câte or să mai vină, poate mai aspre decât cele tre­­cute. Câţi dintre ei vor supravieţui, nu vor să ştie. La picioarele lor stau aduna­te gră­madă câteva sacoşe. Alături, un câine mai­danez îşi face toaleta. Iar nu departe de locul cu pricina, un pes­car cu fiul său îşi pregătesc undiţele de lansare.

Pe străzi, maşinile continuă să trea­că în zgomot. Printre ele, câte un bici­clist se strecoară lent. Bătrâni cu saco­şe îi urmează îndeaproape, pe trotuare.

Soarele a dispărut dintr-o dată, ascunzându-se după un nor. Aerul a devenit şi el mai rece. Şi vântul pare fi revenit pe străzile oraşului, ridicând frunzele îngălbenite de pe trotuare şi aruncându-le în apa canalului. Deodată, stropi mărunţi şi reci de ploaie sărută luciul Begăi, făcând-o să tremure necon­tenit. Trecătorii aleargă grăbiţi spre staţiile de tramvai sau spre magazine, să se adăpostească.

A fost o farsă. Toamna i-a amăgit pe timişoreni încă o dată, cu câteva ra­ze de soare şi multă culoare din frunzele arse de vânt.