La porţile Schengen

Informaţiile venite dinspre unele state U.E., în ultima vreme, au înclinat balanţa spre ipoteza că, atunci când se va vorbi despre ade­rarea la Spaţiul Schengen, va conta ceea ce nu a făcut Ro­mânia, nu ceea ce a făcut conform solicitărilor euro­pene. După ce miniştrii de In­terne ai Franţei şi Germaniei au cerut, în ur­mă cu doar câteva luni, vocal şi insistent, amâ­narea aderării, invocând – obiectiv, dar in­co­rect politic şi in­co­rect în contextul dat –, sin­cope înre­gis­trate pe linia combaterii corupţiei şi a criminalităţii, a venit rândul Olandei. „Nu sunt un duşman al Bulgariei şi al României. Sunt un prieten al Europei”, au fost cuvintele mi­nistrului olandez pentru Imigraţie, după ce a reconfirmat opo­ziţia ţării sale faţă de adera­rea României (şi a Bulgariei) la Spaţiul Schen­gen. Adică, din nou, nu mai contează ce a fă­cut România, ci ceea ce nu a făcut : progrese clare în comba­te­rea criminalităţii şi corupţiei, pro­gre­se pe care Olanda le vrea consemnate în vii­to­rul raport al C.E. Şi, dacă în raportul viitor, nu vom lua no­tă maximă – ceea ce este previzibil –, în opinia aceloraşi oficiali olan­dezi, ar trebui să mai fim ţinuţi la porţile Schen­gen.

E adevărat, acuzaţiile care i se aduc României pe marginea rezultatelor insuficiente înregistrate pe linie de antico­rup­ţie sunt obiective şi pot pune sub semnul în­trebării capacitatea autorităţilor de a lupta eficient împotriva corupţiei şi, implicit, a cri­minalităţii organizate. De asemenea, e firesc ca statele membre Schengen să vrea să ştie că de partea cealaltă a mesei se află structuri res­ponsabile în utilizarea datelor ce vor fi la dis­po­ziţia Statului român din bazele de date Schen­gen şi că eventualele procese de corupţie se vor finaliza în termen rezonabil. Totuşi, este corectă invocarea acestor motive în contextul aderării la Spaţiul Schengen? Este corectă in­vocarea lor în condiţiile în care, din punct de vedere tehnic, Comisia Europeană declara că România poate rămâne pe blocstarturi pentru aderare? Atâta timp cât vorbim despre reguli schimbate în timpul jocului, răspunsul e negativ.

Modul în care decurge perpetuata “ultimă sută” de metri a procesului de aderare a României la Schengen aminteşte de previziunile, să le numim aşa, făcute, încă de acum câţiva ani, de către Franklin De­hou­sse şi Wouter Coussens care apreciau, în „Inte­gra­ting Europe, Multiple Speeds – One Direc­tion?”, că Spaţiul Schengen ilustrează foarte bine modul în care integrarea flexibilă complică pro­cesul de elaborare a politicilor U.E. şi afectează relaţiile intracomunitare. „(...) Există şi tendinţa pentru cei care intră la început într-o cooperare întărită de a-i bloca, şantaja sau obstrucţiona pe cei care intră ul­te­ri­or”. Dehousse şi Coussens declarau că indicat ar fi fost ca atât condiţio­nalităţile, cât şi procedura pen­tru participare să fi fost stabi­lite de la în­ceput. Opiniile lor au rămas, însă, la statut de opi­nii. Astfel că, din nou, contează ce nu a făcut România decât ce a făcut. De data ace­asta, la latitudinea şi inter­pretarea Olan­dei. Mâine, poate vor fi alţii care vor pu­tea apela, funcţie de interese politice, la ace­laşiprincipiu lipsit de fair-play al schimbării re­gu­lilor în timpul jocului. Un principiu la care, sur­prinzător, oficialii euro­peni nu par a fi disp­uşi să renunţe, dar care ne afectează pe fie­care dintre noi, în calitate de cetăţeni comu­nitari.