Legi defective de raspundere

Sunt situatii care, desi fac trimitere la evenimente diferite ca timp, ca tematica, au un punct comun : scopul corelat cu efectul final. Aceasta este o "teorema" aplicabila in cazul legilor defective de raspundere si care dobandesc aceasta calitate fie datorita ambiguitatii, fie omisiunii unui banal cuvant, fie chiar unei virgule sau unei cratime care poate schimba diametral intelesul unei fraze.

Legile acestea asigura un final al jocului gandit de asa maniera incat, daca e sa piarda cineva, perdant, la modul irecuperabil, e statul. "Avocatii" lui – cu care isi incarca la refuz organigrame, pe care ii plateste constiincios si la zi, carora le faciliteaza afaceri la limita legii – sunt cei care il pagubesc. Cu tupeu maxim, prin paragrafe de lege interpretabile si prin intentionate ambiguitati legislative. Un exemplu elocvent este dat de deciziile C.E.D.O. cu plata ramburs. Toate erorile comise in instantele din tara, ramase irevocabile in Romania, dar anulate la C.E.D.O. nu sunt doar lovite de nulitate, dar se intorc si penalizate. Iar nota de plata o suporta – in galanteria la care-l obliga legile facute de functionarii sai – statul roman.

"Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (...) nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea credinta sau grava neglijenta", prevede articolul 52 din Constitutie.

"Statul are drept de regres impotriva

persoanelor care, (...) cu vinovatie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotarare a Curtii sau prin conventie de rezolvare pe cale amiabila", arata articolul 12 din Ordonanta privind participarea Romaniei la procedurile in fata C.E.D.O.

"Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare. Pentru repararea prejudiciului, persoana vatamata se poate indrepta cu actiune numai impotriva statului (...)", arata articolul 96 din Legea 303/2004, privind statutul judecatorilor si procurorilor, republicata.

Trei prevederi legislative diferite, care au menirea de a-i demonstra contribuabilului roman ca, de iure, un magistrat care a dat o sentinta in neconcordanta cu realitatea sau dreptatea poate fi tras la raspundere pentru actiunea sa si pus sa despagubeasca, la randu-i, statul. De facto, nici una nu il obliga sa plateasca ulterior pentru greseli – sa-si plateasca datoria catre stat –, nici cand exista rea intentie sau grava neglijenta. Pe motiv ca niciunde nu este definita sintagma de rea intentie sau grava neglijenta si nu se arata cum poate fi dovedita. Efectul acestor paragrafe de lege defective de virgule, de completive directe, de sens sau raspundere, se vede. Si nu doar in situatia proceselor.

Sa ne amintim de ambiguitatea legislativa care a permis nu se stie cui si nu se stie pentru ce folosirea a jumatate din banii adunati, in 1990, in contul Fondului Libertatea. Pentru ca un paragraf din legea care viza controalele privind utilizarea de fonduri publice – categorie care integra si banii "Libertatii" – arata ca acele verificari se pot face de catre Departamentul de Control al Guvernului, dar "la cerere". Si cum cereri nu au existat, pastrand macar logica, nici controale nu aveau cum sa fie. Un an mai tarziu, acea prevedere legislativa ambigua a fost abrogata in favoarea uneia asemanatoare, care prevedea desfiintarea Departamentului de Control al Guvernului si infiintarea Corpului de Control al Primului-ministru, specificand ca atributiile acestuia urmau a fi stabilite prin decizie a premierului. Decizia primului-ministru nu a vizat si Fondul Libertatea. Iar "Libertatea" si "factura C.E.D.O." sunt doar doua exemple.