În ultima perioadă aproape că nu mai e o surpriză ca un măr sau un morcov de import, uitat luni bune printr-un colţ de frigider, să fie regăsit în exact aceeaşi stare din momentul cumpărării. Fructele şi legumele “ceruite”, tratate cu radiaţii ionizante, au devenit omniprezente pe piaţă, în contextul dependenţei tot mai mari de importuri de produse alimentare a României. Deşi reprezentanţii structurilor de profil susţin că se verifică periodic, cu probe de laborator, compoziţia chimică a legumelor şi fructelor din depozitele înregistrate, acest lucru nu se întâmplă cu marfa adusă la negru în ţară. În Timiş, foarte multe transporturi de legume şi fructe care umplu pieţele Timişoarei sunt aduse prin Moraviţa, iar acţiunile recente ale D.N.A. şi arestarea a ture întregi de vameşi şi poliţişti de frontieră dovedeşte că, în schimbul unor cotizaţii, controlul era ca şi inexistent la respectivul punct vamal.


Control doar la marfa înregistrată
Expunerea fructelor şi legumelor la radiaţii ionizante, pentru a-şi păstra mai multă vreme prospeţimea, dar şi iradierea realizată pentru a ajunge rapid la greutatea optimă nu sunt practici noi, ele fiind adoptate global în unele state, încă din anii '60.

Acest tratament presupune expu­nerea alimentului la un flux de raze io­nizante ce pot fi generate de o sursă radio­activă. Scopul acestui tratament este de a distruge microorganismele, bacteriile şi diverşii dăunători care pot ataca fructul sau leguma. Însă prin acest procedeu se ajunge o degradare a produsului, care îşi pierde calităţile nutritive, iar consumul său poate de­veni la un moment dat chiar dăunător sănătăţii.

De când Administraţia Alimente­lor şi Medicamentelor din SUA a aprobat, în 1963, iradierea alimentelor ca mijloc de conservare, nu s-a reuşit încă, în mediul ştiinţific, să se ajungă la un numitor comun în ceea ce priveşte efectele consumului de fructe şi legu­me tratate în acest fel asupra sănătăţii.

În România, din anul 2001, Minis­terul Sănătăţii e obligat să emită şi să actualizeze lista produselor alimentare ce pot fi iradiate şi dozajul de iradiere, în conformitate cu o serie de standarde acceptate şi în spaţiul european. Deşi fructele şi legumele tratate în acest fel pot fi vândute abia după 20 de zile de la data tratării, e greu de crezut că aceste reguli se respectă.

Şi totuşi, reprezentanţii Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş spun că verifică periodic dozajul de iradiere şi compo­ziţia chimică a fructelor şi legumelor din depozitele de profil, certificate, din judeţ. “Nu am avut în ultima perioadă plângeri referitoare la acest proces de tratare cu radiaţii ionizante a fructelor şi legumelor. Există, însă, un program naţional de control, şi noi verificăm periodic, prin rotaţie, depozitele din judeţ, luând şi mostre pe care le trimi­tem la Bucureşti, pentru analize. Nu au fost înregistrate depăşiri ale concen­tra­ţiilor admise”, declară Ştefan Mun­teanu, directorul adjunct al Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş.


Piaţa neagră de profil rămâne necontrolată

Înseamnă însă acest lucru că toate fructele şi legumele de import care ajung în pieţele timişene sunt sigure, din punct de vedere al concen­traţiilor de radiaţii acceptate? Oficial, da. Neoficial, însă, nu. Nu e niciun secret că pieţele agro-alimentare, in­clusiv cele din Timişoara, sunt con­trolate de clanuri de bişniţari care vând fructe şi legume de import, la preţuri “nivelate”.

O bună parte din aceste fructe şi legume sunt aduse din Serbia, prin Moraviţa, punctul vamal unde, recent, eşantioane întregi de vameşi au fost arestaţi de D.N.A. Din declaraţiile procurorilor anticorupţie, contra unor şpăgi date de cei interesaţi, aproape orice marfă putea trece nevămuită graniţa, pe anumite ture de vamă. Ceea ce înseamnă că sute de tiruri ar fi putut intra în România fără niciun fel de control şi fără să se plătească niciun fel de taxe Statului român. Ţinând cont de proporţia fructelor şi legumelor de import de pe pieţele Timişoarei, se poate estima că bişniţarii evazioniştii au fost principalii furnizori de astfel de produse. În acest sens, e relevantă şi o evidenţă a Ministerului Finanţelor pe care, recent, un deputat a avut inspira­ţia să-l întrebe pentru câte tiruri cu legume s-a plătit vamă la graniţă, anul trecut. Răspunsul, avizat de ministrul Gheorghe Ialomiţianu, este şocant : anul trecut, în perioada ianuarie - sep­tembrie, s-a plătit vamă, la graniţă, doar pentru 155 de tiruri cu legume. Cifra nu se potriveşte, evident, cu can­tităţile enorme de legume de import existente pe piaţa internă.

Deci, proporţia pieţei negre a fructelor şi legumelor este covârşi­toare, şi toate aceste cantităţi, pentru care nu se plătesc impozite şi taxe, ajung direct pe piaţă, fără niciun con­trol legat de compoziţia chimică sau gradul de iradiere. Lucrurile, deci, nu se poate spune că sunt sub control. În plus, în puţinele cazuri când sunt “in­terceptate” cantităţi de fructe şi le­gume iradiate, înţesate cu tot felul de pesticide nocive, sancţiunile, potrivit legislaţiei în vigoare, sunt modice. Astfel, cei cu prinşi cu o astfel de marfă riscă cel mult o amendă, o astfel de sancţiune pentru fructe şi legume necorespunzătoare din punct de vedere al compoziţiei fiind dată şi anul trecut în Timiş, cuantumul ei fiind de 5.000 de lei – mărunţiş pentru marii pro­ducători.


“Fructele-bibelou” sunt culese verzi, iradiate şi tratate cu conservanţi

Directorul Staţiunii de Cer­cetare Lovrin, Ştefan Tarjoc, susţine că astfel de practici de iradiere a fructelor şi legumelor pot fi întâlnite şi în România, însă cu precădere la comer­cianţi. “Nu cred că producătorii români apelează la acest gen de metode”, spune reprezentantul Staţiunii Lovrin.

Viorel Solomie, consilier la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Timiş, preci­zează că aceste metode de ira­diere a fructelor şi legumelor sunt specifice, de regulă, produ­selor de import. “Din ce ştiu eu, pe plan intern nu există astfel de prac­tici. În general, astfel de metode sunt aplicate la marfa de im­port, în special la marile depozite de legume şi fructe. Noi nici nu avem în Timiş, scriptic, oficial, astfel de depozite foarte mari”.

Reprezentantul D.A.D.R. Timiş confirmă că acest gen de tratament, deşi cu rezultate spectaculoase în ceea ce priveş­te aspectul şi conservarea fruc­te­lor şi legumelor, le alterează gus­tul şi calităţile nutritive. “De aceea luăm din pieţe mere sau roşii care nu au niciun gust şi care nu se strică, luni întregi. Din acest punct de vedere, marfa românească, deşi nu e atât de aspectuoasă, e, în pro­porţie de peste 90%, mult mai sănătoasă. Am văzut cum de­curge acest proces de iradiere în Austria – merele, de exem­plu, sunt culese verzi şi puse în depozite, unde sunt tratate cu tot felul de radiaţii şi substanţe, se realizează un proces de coa­cere forţată, apoi fructele sunt tratate cu conservanţi, iar re­zultatul e spectaculos din punct de vedere al aspectului, chiar dacă mărul respectiv nu mai are niciun gust”.


Şi producătorii români încep să practice acest gen de agricultură

Viorel Matei, preşedin­tele Federaţiei Naţionale a Produ­cătorilor Agricoli din România, spune că, din păcate, acest gen de agricultură începe să aibă adepţi şi pe plan intern. “Se spu­ne că, de fapt, acest gen de practici sunt europene, sunt acceptate în spaţiul co­munitar. Însă nu sunt un lucru bun. E ade­vărat, cu astfel de metode îţi poţi mări producţia, îţi poţi creş­te profitul şi există un grad mult mai mic de pe­risabilitate a măr­fii. Însă fruc­tele şi legumele tratate astfel îşi pierd calităţile nutritive. Din păcate, aceste practici încep să fie folosite şi în ţară, în unele ferme mari”.

Din acest punct de vedere, atâta vreme cât în agricultura românească nu existau astfel de practici, mai spune Viorel Matei, s-ar fi putut miza pe car­tea produselor agricole bio, ecologice, netratate chimic, şi s-ar fi putut obţine câştiguri deloc neglijabile. “În loc să ne îndreptăm spre acest segment, cu care suntem familiarizaţi, împrumutăm aceste practici nocive de a face agricultură de peste hotare. Un tănâr produ­cător, aflat la început de drum, care vrea să intre pe piaţă şi să aibă rapid un profit, e tentat de astfel de practici. Şi nu e el de condamnat în primul rând, ci sistemul. Dacă statul nu acor­dă subvenţii, sunt căutate tot felul de metode prin care să se obţină profit din agricultură, inclusiv prin aceste practici de iradiere a fructelor şi legume­lor despre care se spune în mod fals că sunt acceptate în Euro­pa vestică. Astfel de metode sunt întâlnite în ţările în curs de dezvoltare, în nici uncaz în Germania sau Franţa”.