În decursul ultimilor ani documentele vechi accesibile legate de marii indus­triaşi interbelici ai Timişoarei, de familiile boiereşti ale urbei, precum şi de toţi „dezmoş­teniţii” cu proprietăţi confiscate de legionari sau comunişti sunt buchiste rând cu rând, xero­copiate, interpretare, recondiţionate şi restau­rate, cu uşoare variaţii faţă de original.

Cei care întreprind această asiduă muncă de arhivar nu intenţionează să scrie în perioada următoare vreo mono­gra­fie spectaculoasă a Timişoarei şi nici nu vor să le dea o mână de ajutor istoricilor locali. Ar­hi­varii de ocazie sunt reprezentanţi sau anga­jaţi ai marilor clanuri de baştani imobiliari, care s-au specializat după 2000 în retrocedări.

Sunt căutate prin Europa sau pe aiurea prin lume spiţe ale arborilor genea­logici ai lui Malaxa, se adulmecă urma posibi­lilor moştenitori sau descendenţi ai foştilor pro­prietari a imobilelor din zona centrală. De multe ori, dacă respectivii au decedat, şi nu sunt de găsit moştenitori, se caută înlocuitori cu nume care să coincidă cu cele copiate de prin cărţile fun­ciare din 1930 sau 1940. Aşa se ajunge, la fel ca în cazul proceselor legate de aurul confis­cat de miliţieni înainte de 1989, ca pentru un imobil de câteva sute de mii sau milioane de euro din „zona zero” a urbei să apară trei sau patru „moştenitori de drept”, care să reven­dice în instanţă clădirea, solicitând repunerea de urgenţă în posesie şi, dacă se poate, şi des­păgubiri pentru „onoarea nereperată”, vorba lui Caragiale. Pentru toţi farsorii prinşi cu acte plastografiate, cu înscrisuri măsluite şi martori mincinoşi instanţele nu s-au obosit să-şi sesi­zeze vecinii din proximitatea imediată, adică unităţile de parchet, care să întocmească măcar aşa, de politeţe, un dosar penal pentru fals şi uz de fals. Clădirea, terenul sau aurul revendicat, chipurile confiscate toate abuziv de către regimul comunist, sunt date pur şi simplu acelui moştenitor de drept care pare să aibă argumentele cele mai convingătoare, iar definiţia acestor „argumente convingătoare” variază semnificativ de la instanţă la instanţă.

Convinşi de aceste argumente, indiferent de natura lor, o serie de magis­traţi s-au grăbit nu o dată să arunce cu sentinţe definitive, irevocabile şi executorii de punere în posesie în natură, deşi există o sumedenie de echivalente de despăgubire a foştilor pro­prietari. Aşa s-a ajuns ca, de pe azi pe mâine, grădiniţe, spitale, azile de bătrâni, şcoli să se trezească cu sacoşele în drum, executate silit cu o râvnă demnă de o cauză mai bună.

Nu se ştie unde e punctul final al acestei nebunii. Se militează intens pen­tru neimpunerea unor limite de timp legate de solicitările de retrocedare, deşi sunt deja dece­nii de când foştii proprietari puteau să se auto­sesizeze şi să-şi ceară dreptul. Ceea ce înseam­nă că noi şi noi moştenitori de drept vor apărea ca din neant, mânaţi din urmă de cei care deja au încheiat convenţii pentru cumpărarea res­pectivelor imobile, la preţuri modice, în caz de câştig. În instanţe sunt scene memorabile cele în care bătrâni de peste 90 de ani, cărora nu le-a lipsit nimic toată viaţa şi care se apucă subit de petiţionat şi revendicat, de multe ori nu mai ştiu în faţa instanţei ce caută acolo şi ce vor.

Statul român mai are, se pare, terenuri şi imobile de dat, deşi sunt oraşe, prin­tre care şi Timişoara, unde nu mai există pământ disponibil pentru sutele de decizii de punere în posesie şi mai există şi judeţe unde suprafaţa de teren împădurit revendicată e de trei ori mai mare decât toată suprafaţa împădurită a judeţului. Oricum, puse cap la cap, probabil că toate revendicările ajunse în instanţele româ­neşti deja depăşesc suprafaţa totală a Româ­niei. Ceea ce înseamnă o aplicare întocmai a celebrului principiu restitutio in integrum.