Lustratia, necesara si inca actuala

20 de ani de la semnarea Proclamatiei de la Timisoara au fost aniversati, la finalul saptamanii, in orasul-martir Timisoara. Un eveniment prin care Societatea “Timisoara” si ziarul omonim – fanioane ale luptei anti-comuniste din ultimii 20 de ani – au incercat o reimprospatare a memoriei publice si o sensibilizare si urgentare a promulgarii Legii lustratiei. O absenta remarcabila de la eveniment a fost cea a primarului Timisoarei, Gheorghe Ciuhandu, edilul care si-a castigat cele patru mandate si din datorita celor care militau pentru idealurile Proclamatiei... In lipsa macar a unui reprezentant de-al sau la aceasta aniversare rotunda a unui eveniment-etalon pentru Timisoara, explicatiile domnului Ciuhandu nu au nicio valoare, ba chiar par sa transmita un alt fel de semnal...
In atare situatii, primul lucru pe care il faci, involuntar, este sa te intrebi, temandu-te parca de raspunsul pe care il vei auzi, care mai este de fapt sansa sau rolul lustratiei in Romania? Dupa buimaceala pe care ti-o creeaza un astfel de gest, realizezi ca argumente care sustin oportunitatea acestui proces prin care trebuie sa treaca Romania, contrazicand ideea de caducitate a acestuia, exista suficiente.
Necesitatea aplicarii Legii lustratiei este sinonima cu obligatia autoritatilor de a face dreptate in cazul unor abuzuri, a unor greseli care au ucis oameni, au furat bucati din viata altora ori “doar” au mutilat suflete si constiinte. O cer pana si “oameni ai lui Dumnezeu” care, dupa principiile bliblice, propovaduiesc iertarea. Nicolae Steinhardt (al carui nume ramane in istorie indestructibil legat de disidenta anti-comunista si de experienta chinuitoare si umilitoare a Jilavei, Gherlei si Aiudului), autorul “Jurnalului fericirii” – o opera unica in literatura romana –, spune ca “Omul, daca rationeaza in calitate de crestin si vrea sa se poarte conform cu doctrina crestina, poate – si trebuie – sa nu tina seama de nedreptatile savarsite impotriva-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar daca ocupa o functie de raspundere ori se afla in fruntea treburilor publice nu are dreptul sa invoce principiul iertarii spre a ramane distant si rece in fata raului si a lasa pe nevinovati prada ticalosilor”.
Actualitatea acestei legi, este tradata si subliniata exact prin atitudini care aveau menirea de a o ingropa in uitare si desuetudine : rezistenta vehementa si impertinenta care i se opune si ignoranta sfidatoare : 1. In primul rand, sabotajul la care este supusa aceasta lege in Parlament, forul-simbol al democratiei. De aproape cinci ani, acest act legislativ este blocat la Camera Deputatilor, in ciuda faptului ca institutia a fost condusa, in aceasta perioada, de oameni proveniti din partide care, oficial, sustin ideea de lustratie, de tineri care nu pot intra sub incidenta ei. Si, totusi, legea este blocata, ceea ce tradeaza pe de o parte existenta lustrabililor, iar pe de alta parte, un sistem-monolit, creat si solidificat dupa propriile lor principii. 2. In al doilea rand, aliantele nefiresti din punct de vedere doctrinar, dar si moral intre fosti aparatori si sustinatori ai politicii anti-comuniste si cei pe care ii condamnau si care le erau stavila in fata idealurilor si promisiunilor pe care si-au cladit esafodajul electoral. Aliante finalizate – in bataie de joc la adresa victimelor ale caror drepturi le aparau – printr-un recent neavenit apel la reconciliere. Un fel de invitatie la uitare, al carei scop pare a fi o alianta de clan. 3. Nu in ultimul rand, rezistenta demonstrata, de cei acuzati si de cei care-i protejeaza, in fata iesirii la iveala a adevarurilor din Decembrie ‘89, din martie ‘90, din iunie ‘90 (pe care nu le poti scoate din context pentru ca graviteaza in jurul acelorasi personaje vizate si de lustratie) si implacabilitatea acelorasi chiar in fata unor gesturi disperate cum e cel la care a recurs, in lupta cu sistemul, Teodor Maries.