Mă las pradă gândului bătăios, cum ar fi zis Nicolae Labiş. Mă os­te­nesc ca un galerian la masa de scris, trăgând de stilou ca de vâsla oa­menilor-putere de pe triremele încleş­tărilor navale. Mă auto­fla­ge­lez, biciuindu-mă cu un sfârc de cu­vinte usturătoare. Mă-nvred­ni­cesc să doinesc a tragedie şi sufe­rinţă, a sânge stând să scape din strânsura cărnurilor pământii şi moi. Mă surprind înfricoşându-mă de lenea sau lentoarea travaliului de plugar al peniţei şi semănător de cuvinte roditoare. Mă uimeşte înflorirea şi izbânda clorofilei luând cu asalt des­ză­pezirile sărutate de rază şi briză. Mă lecuiesc de respiraţia luminii dispărând în cascada înserărilor târzii. Mă las chemat de alinarea din plânsetul în palme, cu ochii cruci­fi­caţi în spaime. Mă revolt de-atâta albastru înalt şi adânc, din care au ales să plece sâmburii fertili ai som­nului. Mă încred în cerşetorii de cir­cum­stanţe şi-i miluiesc cu răs­pun­suri la întrebările cine-cui-ce-cum-când-cât-unde-lui. Mă apăr de hoi­nă­reala blestemelor prefăcute-n surâ­suri mincinoase. Mă las prădat de gândul bătăios şi mă-nscăunez voievod al hârtiei de scris sub aceeaşi îndumnezeire a metaforei.