Magazine cu fiţe încorporate

Cu sau fără criză, „populaţia de mall” a Timişoarei nu dă semne să intre în regres. O scurtă plimbare prin locaţia cu pricina este de natură să convingă pe oricine că e locul cu cea mai mare concentraţie de nasuri pe sus şi fiţe din oraş. Cum Piaţa Unirii nu e Dorobanţi, iar o cafea la localurile adiacente pieţei poate să îşi permită oricine, Mall-ul rămâne locaţia cea mai bună pentru exhibarea portofelelor burduşite şi a setei de branduri a „lumii bune” a Timişoarei.

Specii de Mall

Demisolul e locul în care finii ob­servatori, nelipsiţi de la cafenelele la ca­re pot să-şi facă şi abonament, pot monitoriza pestriţa populaţie, cu treburi sau fără, care îşi face de lucru prin cen­trul comerţului cu pretenţii din muni­cipiul de pe Bega.

Amărăştenii pot fi identificaţi uşor, după privirile aruncate în toate direc­ţii­le, vestimentaţia fără etichete de bran­duri la vedere, hainele cenuşii şi măcar un pic ponosite, încălţările scâlciate târ­şâite în drumurile spre locaţii fixe, unde oamenii cu pricina par să fie aduşi de nevoie : oficiul poştal, Biroul de Paşa­poarte, o bancă deschisă peste program.

Din aceeaşi categorie sunt şi „pa­sagerii” care merg la Auchan şi par­curg întregul corp al clădirii ca să sca­pe, în funcţie de sezon, de toropeala de afară sau de ger. Cu nelipsita pungă al­bă sau verde reciclabilă, „auchaniştii” ţin să le facă în ciudă reprezentanţilor fau­nei de mall, ieşind din supermarket şi angajându-se în traversarea întregului „spaţiu sacru” al cafenelelor şi terase­lor, având în braţe un bax de ulei sau de zahăr luat la promoţie. Mândria cu ca­re sunt exhibate alimentele cu pricina e greu de egalat chiar şi de duduile ca­re ies cu 15 - 20 de plase de hârtie din magazinele de bulendre.

Apropiată de această categorie es­te şi mulţimea de gură-cască, unii ve­niţi ca să mănânce un şniţel la redu­cere la food-court, alţii, doar în trecere, tentaţi de toaletele multi-compartimen­tate şi cu uscător de mâini.

La mare distanţă de aceştia, ca ati­tudine şi prestanţă, sunt cei cărora pot să li se facă scaune personalizate la cafenelele cu vedere la lume, unde un cocktail se poate ridica la valoarea lu­nară a unui venit minim garantat sau a unui ajutor de şomaj. Spilcuiţi, gelaţi, parfumaţi, cu laptop, i-phone şi cheile de la decapotabilă sau jeep aruncate ne­­glijent pe masă, cei care semnează con­dica zilnic par să îşi petreacă aici în­treaga zi, încheind afaceri sau şme­nuri, îngropând concurenţa, făcând strategii, vorbind la telefon în italiană, turcă sau engleză sau aruncând priviri ucigătoare la mesele vecine, pentru iden­tificarea eventualilor spioni ai concu­renţei ori, ţinând cont de caracterul de legalitate al discuţiilor purtate la unele mese, în căutarea treningurilor băie­ţilor de la Crimă Organizată sau de la „servicii”, care probabil ştiu că, în ma­terie de zvonuri şi noutăţi, e mai pro­ductiv să bei două ore o cafea la mall decât să storci frânturi de informaţii de la „băieţi de mingi” de mâna a şaptea.

Turişti străini, trecuţi bine de pri­ma tinereţe, în pofida cămăşilor roz şi a urmelor de gel de pe ţăcălie, care îşi toa­că pensia de mii de euro cu piţi­poance „made in Ro”, din categoria 16 - 25 de ani, fete în căutare de afirmare, care îşi caută fără speranţă un Irinel, tauri de sală, la care proporţia muşchi-steroizi e jumătate/jumătate şi care trebuie să se mişte încet, să nu poc­nească syntholul din biceps, arabi valu­tişti, sirieni evazionişti, italieni imobi­liari îşi sorb cu toţii amarul din ceştile de espresso macchiato de dimensiunea unui degetar.

Printre ei, pe la magazine, se învârt noii îmbogăţiţi, de recunoscut chiar şi în această perioadă, după pantalonii trei sferturi, şlapii de firmă, ochelari de soare cu cristale şi tatuajele tribale, la toartă cu vânătoarele de discounturi, cu decolteuri până la buric, rochii tip tri­cou şi o expunere maximă, menită să arate că doar ţăranii fără o limuzină cu climă traversează în aceste zile Mall-ul cu geaca pe ei.

Magazinele-muzee

Cu un public-ţintă format, din pă­cate pentru ele, doar din o zecime din cei care trec zilnic pragul mall-ului timi­şorean, buticurile de lux din imensul perimetru comercial utilitar par să savu­reze o victorie şi un pariu cu ele însele : „după trei ani de criză, suntem tot aici”.

E drept, unele par ciuruite de gloan­ţele recesiunii : şi-au redus din spaţiul generos ocupat de trepiede abstracte cu un şal şi două botine, cedând metri pătraţi buni în favoarea unor spaţii „vul­gare”, utilitare, gen ghişeu bancar, ma­gazin de moaţe de duzină sau magazin cu haine de toate pentru toţi cu re­du­ceri strigătoare la cer pentru cei ca­re nu pot să pună pe ei haine mai ief­tine de 200 de euro bucata.

Pe unii conduri din magazinele de fiţe s-a aşternut, discret, o peliculă de praf. Dacă managerul sau fata tot mai plictisită şi mai fără speranţă de la pult nu sunt atenţi, între tocul şi talpa cu cristale a condurilor cu pricina pot apă­rea pânze de păianjen. Strategiile de atragere a clienţilor sunt felurite. Unii au luat preţurile din geam, pentru ca măcar să existe şansa ca nişte clienţi să le treacă pragul, chiar cu riscul ca aceştia să iasă cu feţe schimbae de ui­mire. Alţii au micşorat extrem de mult cifrele de pe etichete, mergând în para­lel pe preţuri care se termină cu 99,99, care generează optimism în valoarea lor, pentru că una e un preţ din trei cifre, alta unul din patru. Oricum, ma­joritatea vânzătoarelor nici nu se mai obosesc să se urnească de la pult pen­tru fiecare client. Îi cântăresc din ochi, şi doar dacă omul trece de anumite standarde gen „ăsta e suficient de ne­bun să cumpere ceva de aici”, se leagă o conversaţie timidă.

Probabil că, în disperare de cauză, cel puţin un patron de magazin de acest gen s-a gândit la un moment dat să instituie o taxă de vizionare sau un sistem de tăiere de bilete ca la muzeu celor care le trec pragul. Soluţia ar fi una fiabilă cel puţin pentru managerii parfumeriilor unde, în ultima vreme, sunt doar flacoane-tester goale, semn că patronii s-au săturat să mai acopere din buzunar litrii de pomezi consumate de clientele care nu cumpără nimic.

Mai bine nu par să o ducă nici ma­gazinele cu ceasuri de fiţe. Deşi, spre deosebire de unele magazine cu haine „haute-couture”, care par să expună hai­ne similare celor din zona Pieţei Auro­ra, multe din ceasurile despre existen­ţa cărora s-a uitat de când lumea vede cât e ora pe telefonul mobil, sunt ex­trem de arătoase, iar clienţii se mai opresc să se zgâiască în vitrine, până la momentul în care vraja e ruptă prin întrezărirea unui preţ nerecomandat cardiacilor. Deşi ceasurile care ajung pe la noi nu sunt „top de top”, totuşi, la preţuri, le concurează pe cele mai reu­şite produse elveţiene, semn că degea­ba am intrat în U.E. şi am scăpat de taxe vamale la produse de lux, pentru că adaosurile comerciale nesimţite compensează totul. Aşa că amatorii de cadouri ticăitoare nu mai sunt impre­sionaţi, din cauza preţului, nici măcar de afişele cu Leonardo Di Caprio sau Orlando Bloom cu ceasul la vedere, pentru că dacă ar trăi în România, cu salariul mediu pe economie, nici actorii cu pricina nu ar mai arăta aşa de spil­cuiţi, ci probabil că ar avea pufoaică, adidaşi de la chinezi şi freză de Igiena.

Preţuri de aur

Magazinele de bijuterii sau prăvă­liile mai noi cu cristale Swarovski ofe­ră şi ele zilnic reprezentaţii demne de tot interesul. Şi aceasta pentru că de cele mai multe ori contrastul dintre mi­na celor care intră în aceste locaţii şi figura de ieşire este izbitor. Tânărul angajat care intră în căutare de inel sau cercei pentru iubită iese rapid, şo­cat de ce a văzut nu pe standurile cu pro­duse lucitoare, ci pe etichetele afe­rente. Vânzătoarele deja intuiesc ti­pologia de client şi nu se mai deran­jează să scoată produsele din cutiile lor, pentru vizionare.

Singurii cumpărători demni de luat în seamă, care trec pragul acestor prăvălii, e cuplul clasic – ea 20, el, 60, de preferinţă străin –, care reprezintă segmentul ţintă de muşterii. Restul sunt doar chibiţi.

În cutiile încuiate cu cheia, pro­du­sele sunt sorbite din ochi de amatoa­rele de zdrăngănele şi, deseori, atunci când există resursele financiare, deloc neglijabile, pentru cumpărarea unui exponat lucitor, a unei pietre semi-preţioase roz, asortarea cu o pereche de pantofi sau un sacou de fir­mă contează mai mult decât valoarea în sine a produsului. La raioanele de „aurării” şi „argintării” până şi cruciu­liţele au aceeaşi soartă, în funcţie de trend : dacă anul ăsta se poartă mai mari sau cu aplicaţii, cu Isus sau fără. Aurul alb e preferat, deşi unele inele din acest material arată ca nişte şaibe de 16, care merg la fix cu o brăţară din acelaşi material, ce aduce ca aspect cu colierul cu sigiliu de la apometre.

„Swarovski” este cuvântul la ordi­nea zilei : pe haine, pe papuci, pe ciz­me, pe genţi, pe coliere, pe telefoane mobile, pe unghii false. Nu degeaba au apărut şi laptopuri încrustate cu Swa­rovski, pe carcasa de culoare roz, evi­dent.

Undeva, în plan îndepărtat, puii de labrador încarceraţi în cuştile cu ta­laj privesc curioşi agitaţia de la tara­bele cu bijuterii. Deşi sunt „de firmă”, cu pedi­gree şi vaccinuri la zi, nu au fost pre­văzuţi de natură cu cris­tale Swarovski. Ceea ce nu îi împiedică de la a fi eva­luaţi după aceleaşi criterii, pentru că nu trebuie să stai mult prin zona lor pentru a auzi întrebarea ingenuă : „Iu­bi, ce zici, bichonul ăsta se asortează cu geanta de la Saint Tropez?”