Marul

In frageda-mi pruncie obisnuiam sa-mi exercit dreptul de proprietate in mod ferm. Puneam ochii pe un pom, o gaina, o rapa, un ied, un cuib de mierla si decretam: sunt ale mele. Invatasem acest simt al proprietatii de la maica-mare. Ea avea camera ei, locul ei la masa, "partitia" ei din puiul taiat, parul, ciresul, nucul, gutuiul, marul ei.

S-a stins de mult batrana, eu am ajuns la randu-mi tanar de mai multi ani, dar amintirea ei dainuieste. Daca multe dintre "proprietatile" noastre au disparut sub asaltul vulgar al exponentilor democratiei de jecmaneala, in curtea casei natale a supravietuit, cocarjat dar falnic, un mar Parmen Auriu. Marul maichii-mari. Fata de mutantii aratosi dar fara gust adusi din lumea larga si vanduti pe tarabe, merele acelea galbui, unele patate, altele pontate (care, o caruta cadeau pe jos si erau destinate cazanului de tuica, ieslei vacii ori troacei porcului, iar o alta caruta ramaneau pe ramuri, erau culese de tata si puse, invelite in ziar, la pastrare in pod de maica-mare, pentru a fi impartite, cu lumanare, in zilele cu cruce rosie din calendarul ortodox) erau minune, unicat. Savoare. Aur dulce si zemos mancat la Sfantul Nicolae sau la Craciun!

S-a dus bunica acolo unde a urmat-o si tata (fiul ei), dar marul care era batran si cand maica-mare era copil a ramas decenii de-a randul. Pana-n acest an cand, ros de betesugul vechi, atacat de bolile noi (care ucid pometul tanar fara mila), s-a aplecat de tot si s-a-ntins la pamant ca un unchias chemat la judecata de apoi.

Au ocupat loc mult crengile lui in care au murit sevele, asa incat a fost agresat de fierastraie si topoare, maruntit, stivuit, prefacut in lemne de foc, in amintire efemera. Langa cioata ramasa a crescut un lastar. Un fel de stranepot al marului maichii-mari. Exact cand, undeva, la Bucuresti, unde m-am retras, sunt anuntat de fiul meu ca am un nepot.