Mai sunt doar câteva zile până la marea sărbătoare a creştinătăţii, Crăciunul. Lumea pare cuprinsă de o frenezie generată într-o măsură mai mare nu de simbolistica spirituală, ci mai cu seamă de partea ei laică, de spiritul mercantil care i se atribuie, şi parcă mai pronunţat de la an la an.
L-am invitat pe preotul Marius Florescu, de la Mitropolia Banatului, la un dialog despre ce înseamnă de fapt postul care precede Crăciunul, despre rolul său în viaţa fiecărui creştin, despre semnificaţia Crăciunului şi despre laicizarea sa, dar şi despre faptul că, potrivit unor previziuni lansate anul acesta pe baza calendarului mayaş, ne-am pregăti de penultimul Crăciun...


„Postul înseamnă mai mult decât o dietă”

Suntem la sfârşitul pos­tului. E un trend, de câţi­­va ani, în a ţine postul, magazinele între­cându-se şi ele în oferte de produse de post, revis­tele fiind, de asemenea, pline de reţete de post. Unde se termină res­pectarea regulilor pos­tului adevărat şi unde începe pos­tul ţinut că „aşa trebuie”?
Deşi mulţi ţin postul ca pe o dietă, pentru eliberarea trupului de greutăţi alimentare, nu toţi ţin postul cu ade­vărat, acel post pe care Biserica îl recomandă. Principala diferenţă între dietă şi postul propriu-zis este aceea că postul înseamnă mai mult decât o dietă, el trebuie însoţit de rugăciune, de faptă bună şi de dragoste faţă de semeni. Acesta este completat prin spo­vedanie, prin împărtăşanie – fie înaintea pos­tului, fie în timpul său ori după aceea.

Este un păcat încălca­rea aces­tor reguli?
Sigur, e un păcat să nu res­pecţi ceea ce Biserica reco­mandă, pentru că Biserica nu recomandă cu de la sine putere şi tot ceea ce le recomandă cre­dincioşilor se întemeiază pe Sfânta Scriptură, pe învăţătu­rile Mântuito­rului, pe practica dintotdeauna a Bi­sericii.
Însă fiecare credincios, prin discuţia pe care o are sau pe care ar trebui să o aibă cu du­hovnicul, poate primi anumite derogări de la post. Bătrânii, co­piii, bolnavii şi cei care călă­to­resc sunt exceptaţi de la a posti. Regulile Bisericii sunt, însă, încălcate, din păcate, de foarte mulţi credincioşi, de noi toţi.
Un sfânt părinte al Bise­ricii, Sfân­tul Ioan Gură de Aur, spunea : „L-aş numi de o mie de ori mai fericit pe cel care nu posteşte, dar face fapte bine plăcute lui Dumnezeu, şi nefe­ricit pe cel care posteşte, dar face faptele ne­dreptăţii”.
Deci, postul alimentar tre­buie dublat de cel spiritual, care repre­zintă abţinerea de la tot ceea ce este rău, de la păcatul obişnuit, de la viciile zilnice, de la tot ceea ce constituie o piedică în calea comuniunii omului cu Dum­nezeu – sufletul omului caută întotdeauna să se înalţe spre Dum­nezeu, dar păcatul, ispita îl doboară. De multe ori, creştinii sunt simbolizaţi pe unele icoane ca urcând pe o scară, într-un urcuş spiritual, dar pe scara aceea, cei care au zugrăvit icoa­nele au arătat cum din loc în loc, diavolii, care simbolizează ispita, îl trag în jos.

  „Într-un mozaic de etnii, religii şi confesiuni, Crăciunul a devenit sărbătoarea tuturor, a creştinilor şi a necreştinilor”

În ultimii ani, când vor­bim despre Cră­ciun, avem tendinţa de a mer­cantiliza această sărbă­toare, aducând în dis­cuţie doar bra­dul, renii, Moşul, cadourile. De ce a ajuns spiritul comer­cial să aibă întâietate în faţa celui religios?
Văd acest lucru ca pe o con­se­cinţă a globalizării, a în­mulţirii foarte mult – îndeosebi în ţările predominant creştine – a celor de altă religie. Să luăm doar exemplul Statelor Unite unde, la început, era clar că sărbă­toarea Crăciunului simbo­liza naşterea Mântuitorului Isus Christos. Apoi, apărând cele­lalte simboluri – reni, Moş Cră­ciun, Crăciuniţe – creându-se un mozaic de etnii, de religii, de confe­siuni, nu a trecut mult timp până când sărbătoarea Crăciunului a devenit sărbă­toarea tuturor, nu numai a creş­ti­nilor, pentru că toţi, şi creş­tinii, şi necreştinii, au vrut să-l sărbătorească pe Moş Crăciu­nul care aduce daruri, care reuneşte familii, care dă prilej pentru împodobirea bradului, pentru mers la cumpărături. Deci, o sărbă­toare laică, pe ca­re o pot ţine şi cei care cred în Isus şi cei care nu cred. Sigur că toţi cei care cred în Christos tre­buie să-şi aducă aminte de substratul, de temelia foarte puternică repre­zentată de naş­terea Mântuitorului, şi nu tre­buie să cadă pradă acestui mer­cantilism despre care vorbeaţi. Tot acest trend este puternic definit prin faptul că în foarte multe reclame, foar­te multe situaţii, în care apărea ter­menul Crăciun – Christmas, a fost tă­iată prima parte a cuvântului, „Chris”, care face trimitere la Isus Christos, şi înlocuită cu „x”. Şi, atunci, nici măcar numele sărbătorii în sine nu mai există.

Un simbol asociat din­tot­dea­una cu Naşterea Domnului este steaua de la Bethleem. Ce ar trebui să simbolizeze pen­tru fiecare dintre noi? Steaua a fost, este şi va ră­mâne un simbol al unei schim­bări funda­mentale în istoria omenirii. Noi, când vorbim ca şi creştini despre venirea Mân­tuitorului în lume, despre naşte­rea lui Isus în Bethleem, vor­bim des­pre ceva cu totul şi cu totul profund. Vorbim despre faptul că Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu, unul din Sfânta Trei­me, s-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, pentru aducerea noastră în starea iniţială de făpturi bi­necuvântate, aflate în comu­niune cu Dumnezeu. În întu­nericul spiritual de acum mai bine de două mii de ani, steaua pe care au văzut-o magii, păsto­rii a fost un semn binecuvântat, un semn că cel care fusese profeţit cu mii şi mii de ani înaintea venirii sale în lume – gă­sim în Vechiul Testament aceste referinţe – se năştea în peştera sără­căcioasă a Beth­leem-ului. Prin venirea sa în lume, a adus lumină.
Naşterea Mântuitorului Isus Chris­tos în 25 decembrie înlo­cuieşte o săr­bătoare pă­gână, sărbătoarea zeului Soare. Isus Christos este numit „soare­le dreptăţii”, soarele adevărat care a înlocuit acea sărbătoare păgână şi, prin urmare, iată, am ajuns la simbolul stelei de la Bethleem. Este un simbol bine­cuvântat, care prevesteşte faptul că în lume s-a născut „soarele drep­tăţii”, mult mai mult decât soarele pe care îl vedem pe cer, pentru că Isus în­suşi a creat soarele.


„Christos este Dumnezeu şi om în acelaşi timp”

Teologia Întrupării, re­vizuită în secolul VI de Conciliul din Calce­do­nia, spune că Isus este „Dumnezeu adevărat şi om adevărat”. Ce tre­buie să înţeleagă creş­tinul din aceas­tă sin­tagmă?
La început, creştinii nu-l con­si­derau pe acesta şi Dum­nezeu deopo­trivă. Era doar un om. După aceea au venit sinoa­­dele, conciliile ecumenice, unul dintre ele fiind cel de care aţi amintit, cel de la Calcedon, care au remis această teorie potri­vit căreia Isus Christos este Dumnezeu şi om deopotrivă. Însă lucrurile nu stau întocmai aşa pentru că, la început, creş­tinii nu doar că şi-au imaginat că el ar fi Dumnezeu, dar L-au şi văzut ca pe un om cu totul şi cu totul deosebit, pentru minu­nile pe care le-a făcut şi pe care nu le mai făcuse nimeni. El s-a manifestat, în timpul vieţii Sale pă­mânteşti, ca om, a luat trup omenesc, dar nu tre­buie să minimalizăm faptul că el a fost Dumnezeu, fiul lui Dum­­nezeu care s-a întrupat în om. S-a de­şer­tat oarecum de slava Sa dumne­zeiască, dar nicio clipă nu şi-a părăsit atributele divine şi, în acelaşi timp, nici pe cele omeneşti. Ucenicii care L-au urmat, mai ales cei care L-au văzut înviind, care L-au văzut după Învierea Sa, care L-au petrecut până în mo­mentul în care S-a înălţat la cer, au fost dintotdeauna convinşi că el este Dumnezeu şi om în acelaşi timp, iar aceste lucruri nu pot fi separate în credinţa creştină.

În popor se spune că, de Cră­ciun, se dechid cerurile, de unde coboa­ră Dumnezeu şi îngerii. Cum interpretează Bi­serica această credinţă populară?
Noi credem că cerurile sunt des­chise tot timpul, de când fiul lui Dum­nezeu a venit pe Pământ, când ceru­rile fuseseră încuiate pentru că primii oa­meni au păcătuit, au fost alun­gaţi din Eden şi astfel comuniu­nea dintre om şi Dumnezeu fusese deteriorată. Când a venit fiul lui Dumnezeu pe pământ, s-au deschis cerurile, şi nu numai într-un sens, nu numai de sus în jos, ci şi de jos în sus. Isus Christos s-a ridicat la cer cu forma omenească a trupului avut în timpul vieţii, ceea ce înseamnă că implicit firea noas­tră omenească a înălţat-o la ce­ruri, dându-ne astfel nouă, tutu­ror, posibilitatea de a ne izbăvi, de a ne îndumnezei.


„Învăţătura creştină despre sfârşitul lumii e bazată pe cuvintele din Sfânta Scriptură, nu pe presupoziţiile altor civilizaţii”

S-a vorbit foarte mult anul aces­ta că, în preajma Crăciu­nului din 2012, este preco­nizat sfâr­şi­tul lumii, în ca­lendarul ma­yaş data de 21 decem­brie 2012 corespun­zând sfârşitului. Cum co­men­tează Biserica Ortodoxă Ro­mână aceste previziuni?
În istoria lumii de după Christos au existat foarte multe date, care făceau trimitere la sfârşitul lumii. De exemplu, anul 1000, anul 2000, acum, iată, anul 2012, dar au mai fost şi alţi ani.
Din punct de vedere al creştinis­mului – în privinţa prezicerii pentru 2012 nu vorbim din punct de vedere al creşti­nismului –, speculaţiile au început să apară foarte cu­rând după ce Mântui­torul s-a înălţat la ceruri. Şi asta pen­tru că El vorbeşte despre faptul că fiul omului, adică el însuşi, Fiul lui Dumnezeu, va veni iarăşi pe pământ, vor­beşte despre judecata de apoi, a viilor şi a morţilor.
În cazul pe care l-aţi adus în discu­ţie, cel cu previziunile bazate pe calen­darul mayaş, se impun două lămuriri. Pe de o parte, noi ca şi creştini, avem ca fundament numai cuvintele, învăţă­tu­rile din Sfânta Scriptură, învăţăturile lui Isus Christos însuşi care ne cere să fim pregătiţi în orice moment, pentru că „nimeni nu ştie nici ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului”. Deci, noi ne fun­damentăm învăţătura despre sfârşi­tul lumii pe cuvintele din Sfânta Scrip­tură, ne­prog­nozând nimic altceva şi ne­ţinând cont de nicio altă pre­supoziţie a altor civilizaţii, a altor religii sau a unor clar­văzători. Pe de altă parte, mi se pare greşită interpretarea aceasta adusă ca­lendarului mayaş şi numai pentru faptul că eu cel puţin nu am înţeles cum ma­yaşii, care nu aveau calendarul nostru, au putut şti despre acest an 2012 d.Ch. Simplul fapt că se termină acolo calen­darul înseamnă că ei au întocmit un calendar limitat în timp.
A-i speria pe oameni, a le induce ideea că sfârşitul e aproape nu are logică, nici fundament şi, mai ales repre­zintă o acţiune dăunătoare. Dând la o parte toate aceste presupoziţii, noi, ca Biserică, rămânem credincioşi cu­vân­tului Mântuitorului, potrivit căruia, ca o certitudine, sfâr­şitul lumii va veni, judecata de apoi va fi, dar nimeni nu ştie când va fi acel moment,. Important este să fim în orice moment pregătiţi pen­tru sfârşitul nostru, dar şi pentru acel moment.

Ce presupune această pregătire?
De multe ori, oamenii, când ajung pe patul de spital, imediat se gândesc să cheme preotul, pentru a-i spovedi şi îm­părtăşi, pentru a fi pre­gătiţi. A fi preg­ătit înseamnă a fi curat sufleteşte, a te îm­păr­tăşi cu trupul şi sângele Mântui­torului pentru că aceas­ta înseamnă să ai într-un fel garanţia faptului că te vei mântui, că vei ajunge la feri­cirea veşni­că, cea pe care Isus Christos a promis-o următo­rilor săi şi celor care împli­nesc cuvintele sale. Aceasta înseamnă a fi pregătit, dar pe lângă aceasta mai tre­buie să fim în pace cu noi înşine, cu se­menii noştri şi, bineînţeles, cu Dumne­zeu, să nu avem nici­odată nimic să ne reproşăm din punct de vedere spiritual.