Minele antipersonal fac peste 20 de victime pe zi

Utilizate excesiv în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, minele antipersonal, deşi interzise printr-o convenţie ratificată de peste 150 de ţări, continuă să facă anual mii de victime. Sunt state precum Angola sau Cambodgia unde suprafeţe mari, de mii de hectare, au fost minate, în timpul războaielor civile succesive. Dezamorsarea acestor dispozitive este foarte costisitoare şi complicată, iar statele lumii a treia nu-şi permit să finanţeze astfel de operaţiuni. Aşa se face că, în medie, aproximativ 20 de persoane – de obicei, nu militari, ci civili – mor sau rămân cu infirmităţi grave în urma detonării acestor dispozitive, numite, încă de acum 50 de ani, „arma diavolului”.

110 milioane de mine antipersonal – încă nedescoperite

În fiecare an,  mii de per­soane, cu precădere din Africa şi Asia, dar şi din Europa sau SUA mor sau rămân cu infirmităţi cauzate de minele antiper­sonal rămase neexplodate după ter­minarea unor războaie sau conflicte armate. Peste 110 milioane de mine antipersonal sunt încă în funcţiune, aş­teptându-şi victimele.

Marele pericol reprezentat de acest tip de armă e că ea rămâne acti­vă zeci de ani, detonându-se la pre­siunea exercitată de greutatea unei persoane sau a unui vehicul. Explozia acestui dispozitiv poate duce la moar­tea instantanee a persoanei care calcă pe ea sau la infirmităţi grave, pentru că practic îi spulberă picioarele, iar bucăţi de metal din carcasa minei, aşchii de os sau chiar fragmente din încălţămintea victimei se transformă în schije care se împrăştie cu o viteză foarte mare.

De obicei, minele antipersonal se utilizau pentru asigurarea frontie­relor în perioade de conflict sau pen­tru restrângerea mişcărilor inamicului pe timp de război, astfel încât trupele ata­cante să poată cădea într-o am­buscadă sau să fie bombardate mai uşor.

Însă în cursa înarmărilor, de­clanşată de luptele pentru putere din ţările lumii a treia, în anii '70 şi '80, mii de kilometri pătraţi au fost împânziţi cu mine antipersonal, uneori chiar trupele militare care le-au amplasat uitând poziţionarea lor.

Din cauza numărului foarte mare de victime, peste 150 de state ale lumii au interzis fabricarea, folosirea sau deţinerea de către ar­matele lor a mi­nelor antipersonal.

La 18 septembrie 1997, la Oslo, în Norvegia, a fost adoptată Convenţia privind interzicerea utilizării, stocării, producerii şi transferului de mine antipersonal şi distrugerea acestora. Totuşi, unele puteri militare precum SUA, Rusia, China, Pakistanul sau India încă nu au aderat la această Convenţie.

Deşi au trecut 14 ani de la ratifi­carea convenţiei de la Oslo, numă­rul victimelor încă nu a scăzut în mod semnificativ, pentru că operaţiunile de deminare sunt extrem de complicate şi de costisitoare. Pentru deminare se folosesc de­tectoare de metale, carcasa minelor fiind de oţel. Totuşi, şi acest procedeu s-ar putea dovedi inutil pen­tru că, încă din vara anului 1997, la o uzină de armament din Rîbniţa, în Transnistria, a fost produs primul lot experimental de o sută de mine anti­personal în carcasă de lemn, prototipul fiind ulterior achiziţionat de mai multe fabrici de armament.

Uniunea Europeană – lider în campania anti-mine

În urma semnării Convenţiei de la Oslo, anual s-au realizat campanii internaţionale prin care ţările lumii a treia cu suprafeţe foarte mari minate au fost ajutate să-şi decontamineze teri­toriul. Până la debutul crizei econo­mice, când bugetele de finanţare a unor pro­iecte externe au trebuit reduse, Uniu­nea Europeană s-a implicat cel mai mult, din punct de vedere financiar şi logis­tic în aceste campanii de asistenţă.

În perioada 2002 - 2009, Uniunea Europeană a alocat 1,8 miliarde de euro pentru îndeplinirea obiectivelor Convenţiei. 44 de ţări au primit din bugetul Uniunii, în aceeaşi perioadă, peste 300 de milioane de euro pentru a reduce pericolul reprezentat de minele antipersonal şi pentru a oferi asistenţă victimelor.

Asistenţa comunitară oferită a fost personalizată în funcţie de specificul local. În Angola s-a urmărit, în primă fază, cartografierea cu precizie a zone­lor „contaminate”.  În Bosnia şi Herţe­govina, s-au finanţat stagii de pregătire pentru trupele locale de geniu specia­lizate în deminări. Sri Lanka a primit ajutor pentru relocarea civililor din zo­nele periculoase, a căror „decontami­nare” va mai dura zeci de ani.

„O lume liberă de ameninţarea minelor antipersonal este o posibilitate realistă într-o perioadă finită de timp. Totuşi, vor exista întotdeauna grupuri rebele, în special grupări teroriste şi insurgente care continuă să folosească cele mai inumane arme fără a ţine sea­ma de consecinţele lor”, a declarat euro­parlamentarul britanic Geoffrey Van Orden, de la Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, care s-a impli­cat în campaniile de asistenţă a sta­telor unde se înregistrează cel mai mare număr de victime ale minelor anti-personal.

Suspiciuni de încălcare a Convenţiei de la Oslo

Teoretic, toate statele dezvoltate, occidentale, susţin ideea interzicerii producerii, utilizării şi stocării de mine antipersonal.

Totuşi, portalul de dezvăluiri şi investigaţii WikiLeaks susţine altceva. Conform unor note diplomatice ameri­cane, obţinute de WikiLeaks şi publi­cate la începutul acestui an de cotidia­nul britanic The Guardian, Marea Britanie a autorizat Statele Unite să stocheze bombe cu submuniţie (dispozitive echi­valente minelor antipersonal) pe teri­toriul său, în contextul în care Londra e semnatară a Convenţiei de la Oslo.

Conform acestor documente, Londra şi Washingtonul, care se opune interzicerii bombelor cu submuniţie, s-au înţeles ca armata americană să poată beneficia de „o scutire temporară” şi să stocheze bombele sale cu sub­mu­niţie pe teritoriul britanic.

„Deplasarea bombelor cu submu­niţie de la navele din largul Insulei Diego Garcia către avioanele staţio­nate pe Insulă va necesita o scutire tem­porară”, se precizează în respectivul mesaj diplomatic.

Insula Diego Garcia, situată în Oceanul Indian, este un teritoriu bri­tanic de 27 de kilometri pătraţi, pe ca­re se află una dintre cele mai impor­tante baze aeronavale americane din străinătate. Ea serveşte ca punct de susţinere al armatei americane, în cadrul tuturor intervenţiilor către Asia Centrală şi Golf.

Bombele cu submuniţie pot conţine mai multe sute de minibombe, care se dispersează pe un perimetru vast, dar care nu explodează toate, transformân­du-se, de fapt, în mine antipersonal.

Potrivit organizaţiei Handicap In­ternational, din 1965 şi până în prezent, în întreaga lume, au fost ucise sau mutilate de explozii ale submuniţiilor aproximativ 100.000 de persoane, dintre care 98 la sută civili. Peste un sfert dintre victime sunt copii, atraşi de formele şi culorile acestor bombe.

O altă informaţie şocantă apărută în presa britanică, leagă moartea prin­ţesei Diana de campania împotriva co­merţului cu mine antipersonal fabrica­te în Marea Britanie. Avocatul Mi­chael Mansfield, citat de cotidianul britanic Daily Express, susţine că prinţesa Diana a fost asasi­nată în 1997 pentru că plănuia să facă dezvăluiri cu privire la rolul Marii Bri­tanii în co­merţul cu arme. Mansfield a declarat că prinţesa intenţiona să publice un jurnal explo­ziv pentru a demasca persoanele cele mai implicate în producţia britanică de mine anti­personal. „Toată lumea îşi aminteşte că a făcut campanie împo­triva minelor antipersonal. Eu cred că plănuia di­verse vizite. Fusese în Angola şi urma să meargă în Cambodgia. Un număr mare de mine antipersonal au fost fabricate de britanici. Ea susţinea că avea un jurnal exploziv, prin care urma să expună persoanele cele mai im­plicate în piaţa britanică de arma­ment”, a declarat avocatul.

Prinţesa de Wales a produs nemul­ţumire în rândul unor membri ai Guver­­nului britanic în momentul în care a făcut apel la o interzicere la nivel inter­naţional a minelor antipersonal, înain­tea morţii sale, în 1997. Ea a făcut aces­te declaraţii într-o vizită foarte media­tizată, în Angola, unde s-a întâlnit cu câteva dintre zecile de mii de victime ale minelor. Ministrul consevator al Apărării din acea vreme, Earl Howe, a afirmat că era neinformată în legătură cu acest subiect.

Campania prinţesei împotriva minelor antipersonal şi planul de a dezvălui secrete despre comerţul cu armament, în opinia avocatului Mi­chael Mansfield, „nu au fost fără legătură” cu accidentul de maşină în care prinţesa Diana şi iubitul ei, Dodi al-Fayed, au murit, la Paris, pe 31 august 1997. 

Michael Mansfield l-a reprezentat pe tatăl lui Dodi al-Fayed, Mohamed al-Fayed, în cadrul unei investigaţii asu­pra morţii cuplului. El a declarat că a crezut că moartea prinţesei era sus­pectă, imediat după ce vestea acesteia a fost anunţată de presa din întreaga lume. „De atunci, am rămas cu impre­sia că nu a fost un accident”, susţine avocatul britanic.