Mitinguri în oglindă

Cât la sută din vina pentru scăparea de sub control a primei părţi a protestelor din Piaţa Uni­ver­sităţii îi revine conducerii M.A.I.? Poate, tot pe atât cât i-a revenit altei echipe aflate la vârful Internelor, în sep­tem­brie 2010, când o miş­care de protest a poliţiştilor s-a trans­format într-un marş jenant, cu efecte negative asupra imaginii şi cre­dibilităţii ins­ti­tu­ţiei. Înclini să spui că acestea sunt aspecte ce tre­buie să intereseză strict persoanele impli­cate şi, în privinţa ministrului, Guvernul. Că e de datoria lor să vadă unde, cum şi de ce s-a greşit. Pro­blema, însă, este de interes general. Vor­bim pe de o parte de siguranţa fiecăruia dintre noi, iar pe de alta, de disoluţia autorităţii, care se reflectă tot asupra siguranţei noastre.

A răspuns bine staff-ul M.A.I. la provocarea din Piaţa Universităţii, de la finele săptămânii trecute? Uitându-te la ima­ginile din timpul pro­testului, reacţia respon­sa­bililor – de la ministru şi secretar de stat pentru probleme de ordine şi siguranţă publică, la şeful Jandar­meriei Ro­mâ­ne – indică o combinaţie între blo­caj, dezorientare şi decizii eronate. Este greu să găseşti o expli­ca­ţie logică pentru faptul că, în busculada creată, jandarmii au fost lăsaţi să facă faţă situaţiei prin luptă corp la corp. Nu am sesizat ca vreunul să aibă, în zilele de foc ale protestelor, spray-uri la­cri­mogene. La fel, nu am văzut tunuri cu apă. Re­zultatul, limitat la victime, indică zece jan­darmi răniţi, dintre care doi, spitaliza­ţi încă, în stare gravă, şi alte zeci de protestatari victime ale aceleiaşi furii dezlănţuite şi ac­ceptate de facto.  Întrebam cât la sută din vina pentru scăparea de sub control a primei părţi a protestelor îi revine conducerii M.A.I. Răspun­sul poate fi doar presupus şi doar în funcţie de unghiul din care e privită problema. Pentru că niciun oficial al M.A.I. nu a ieşit să facă vreo declaraţie, în zi­lele în care Piaţa Universităţii fierbea. Şi nici ulterior nu s-a făcut vreo declaraţie în privinţa erorilor. Au fost doar declaraţii-bilanţ.

La o situaţie asemănătoare, în care lucrurile scăpaseră de sub control, am asistat în septem­brie 2010. Protestul de la Administraţia Pre­zi­denţială, ce s-a vrut şi anunţat  o democratică miş­care de protest, a degenerat într-un marş penibil şi ridicol, în care s-au scandat lozinci sub­urbane, şi în timpul că­ru­ia oamenii legii călcaseră în picioare legea în­săşi, laolaltă cu simboluri ale statului de drept şi cu propria autoritate. Ni­meni din conducerea de atunci a M.A.I. nu părea să fi avut informaţii în pri­vin­ţa a ceea ce urma. Nu se ştie, oficial, nici până azi dacă D.G.I.P.I.-ul nu a informat sau a dezinformat. Ca şi la pro­testul din zilele aces­tea, şi atunci, Jandarmeria păruse a fi lăsată, de la vârf, oarecum în derivă. Şi atunci, ca şi acum, a fost o combinaţie între blocaj, dez­orientare şi de­cizii eronate. Dacă plecarea spre Cotro­ceni s-a făcut în urma unei decizii spon­tane – deşi rima din lozincile strigate vorbea despre o pregătire anticipată a momen­tului –, de ce nu a reacţionat prompt Jan­dar­meria? Şi atunci, ca şi acum, con­du­cerea M.A.I. nu a ieşit cu ex­plicaţii despre ero­rile comise. Diferenţa a dat-o demisia ministrului.

Rămâne speranţa că anunţatele mişcări de stradă ale poliţiştilor, aduse în discuţie exact acum – în condiţiile în care re­ven­dicările nu sunt noi şi suportau amânarea cu câteva zile – nu vor degenera în situaţii con­flictuale şi penibile. Şi mai rămâne speranţa ca D.G.I.P.I. să informeze, dacă ştie, despre moti­vul real al ultimatumului transmis de conducerile celor trei sindicate. Ar fi o informaţie care ar fa­cilita dialogul şi ar evitsa tensiuni, poate, alte situaţii scăpate sub control şi accen­tuarea scă­derii în­crederii populaţiei în Poliţie şi în Interne.