Mostre ale geniului lui Da Vinci, în Bastionul timişorean

„Voi dăinui”. Sunt cuvintele pe care Leonardo Da Vinci, personalitate marcantă a epocii Renaşterii, le-a scris în însemnările sale, cu un an înainte de a muri. Şi a continuat într-adevăr să existe, prin picturile sale desăvârşite, prin studiile şi mai ales invenţiile sale remarcabile în domeniul tehnicii, aplicabile şi astăzi. Fascinat mai ales de zbor, Da Vinci şi-a întins aripile pentru a face un salt peste sute de ani, până în prezentul nostru în care milioane de oameni îi admiră opera, încercând să înţeleagă cum s-au adunat atâtea idei şi abilităţi într-un singur om, aproape metafizic, încât nu poţi să nu te întrebi dacă acesta nu o fi construit şi o maşină a timpului...

Un geniu nemuritor

Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiin­ţă şi inventator, Leonardo Da Vinci reprezintă una dintre per­sonalităţile marcante ale Renaş­terii. Deschizător de drumuri în artă, dar şi în ştiinţă, prin capa­citatea lui de anticipare, neega­lată vreodată în întreaga desfă­şurare istorică a ştiinţei, marele geniu va mai poposi la Timişoa­ra pentru încă aproape o lună. Expoziţia interactivă “Geniul lui Leonardo: Maşinile şi invenţiile sale”, organizată de Consulatul General al Italiei la Timişoara, Confindustria, Primăria Munici­piului Timişoara, Consiliul Jude­ţean Timiş, Muzeul Banatului Timişoara şi Ministerul pentru Bunuri şi Activităţi Culturale din Italia, şi găzduită la Bastion în perioada 7 decembrie – 15 ianuarie, a fost prelungită până în 19 februarie.

Motivul? Peste 10.000 de vi­zitatori au fost să vadă picturile şi invenţiile geniului leonardist, record pentru o singură expo­ziţie, în contextul în care o ast­fel de cifră se întâlneşte pentru un an întreg la muzee sau în ga­leriile timişorene… Cum a reu­şit Da Vinci să rămână actual după sute de ani de la dispariţia sa şi cum a adunat în el atâtea idei despre domenii diverse sunt doar câteva dintre întrebările la care, poate, vizitatorii au încer­cat să afle un răspuns. Cei mai mulţi au păşit în încăperile Bas­tionului fără să ştie la ce să se aş­tepte. Unii au auzit poate doar de Gioconda lui Leonardo şi se gândesc că tabloul cu femeia surâsului misterios va fi primul pe care le vor cădea privirile. De la parterul bastionului, în partea în care a fost organizată expo­ziţia, te întâmpină însă construc­ţii enorme de lemn - maşinării de război, de atac sau defensive. Unele au fost realizate şi testa­te încă din timpul vieţii lui Da Vinci, altele au rămas doar pe hârtie, însă, când au fost redes­coperite sau scoase la lumină, s-a dovedit că absolut toate sunt perfect funcţionale. Primul este tancul lui da Vinci, poate cel mai impresionant dintre maşinăriile de război. Înalt de doi metri, apa­ratul seamănă cu carapacea unei broaşte ţestoase, având un acoperiş conic şi tunuri de-a lungul circumferinţei. Mai are patru roţi cu vergele, conectate la un mecanism de transmisie alcătuit din patru bobine tip lan­ternă, mişcate prin manivele, fiind nevoie de opt oameni care să acţioneze manivelele, pentru a pune în mişcare tancul pregă­tit să participe la acea “nebunie bestială”, după cum definea Leonardo războiul.

“Inacţiunea vlăguieşte agerimea minţii”

După tanc, privirile îţi sunt atrase, vrând nevrând, de un fel de armură de cavaler. De fapt, un robot umanoid care a fost proiectat de Leonardo da Vinci în jurul anului 1495, aflăm de pe notiţele care însoţesc fiecare exponat. Cavalerul robot se poate aşeza, îşi poate ridica vizorul şi manevra independent braţele, întregul sistem robo­tizat fiind operat de o serie de scripeţi şi cabluri. Războinicul, îmbrăcat în armură medievală germano-italiană, continuă să stea nemişcat însă, privind parcă spre viitor, când poate o copie a sa va ajunge pe Marte, cavalerul geniului leonardist fiind deja sursa de inspiraţie pentru un robot folosit în Staţia Spaţială Internaţională, de NA­SA, care l-a numit „anthro­bot”. În mansarda bastionului, des­coperim însă şi alte antemer­gătoare ale maşinăriilor de răz­boi actuale - mitraliera, catapul­ta, bombarda. Gata să treacă la acţiune sunt însă şi mecanisme de transmitere a mişcării, bărci şi dispozitive de dragare, lan-uri din lemn, macaraua dublă, rul­menţi cu bile, camera oglinzilor şi podul autoportant - în total, 40 de maşinării realizate după schiţele lui din urmă cu circa 500 de ani, machete funcţio­nale, realizate din lemn, sfoară, pânză şi metal. “Fierul rugi­neşte prin nefolosire; apa îşi pierde puritatea prin stagnare... tot aşa inacţiunea vlăguieşte agerimea minţii”, arăta geniul renascentist cu sute de ani în urmă, parcă încercând să expli­ce ineditul ideilor sale. Atracţia deosebită pe care o prezentau pentru Da Vinci marile lucrări de irigaţie, problemele de hi­draulică, de geometrie, de opti­că, folosite în întreprinderi mi­litare în calitate de inginer şi arhitect transcede parcă din schiţele sale, exemplificate în detaliu cu activităţi umane, ast­fel încât ai impresia că poţi auzi zgomotul aparatelor uriaşe în mişcare. Parcă te aştepţi ca din­tr-un moment în altul să por­nească macaraua dublă, să îşi coboare braţele întocmai unui ascensor, să muşte din paturile râurilor şi să sape şanţuri adânci pentru devierea cursului aces­tora. În schimb, la etajul I al mansardei în care stau aşezate o parte din gândurile mate­ria­lizate ale lui Leonardo, se aude doar ticăitul ceasului reali­zat tot de el.

Fascinaţia zborului

Mai mult ca orice ştiinţă, mecanica pare să fie marea dra­goste a lui Da Vinci. Stau măr­turii diferite dispozitive compli­cate pentru construcţii tehnice, dar şi maşini de zburat, precum ornitopterul vertical, un soi de nacelă din lemn, capabilă să se ridice de la sol cu ajutorul unor aripi distribuite în pereche şi care funcţionează în mişcare în­crucişată. Ca să acţioneze apa­ratul de zbor, pilotul are o pozi­ţie verticală, în centrul unui sis­tem de transmisie, care îi valo­ri­fică la maxim puterea muşchi­lor braţelor şi picioarelor, dar şi mişcarea din cap. Alte câteva aparate de zbor, care de care mai interesante, stau agăţate de ta­vanul mansardei întocmai unor lilieci uriaşi cu aripi imense, a­proape translucide însă, în cen­trul cărora stau agăţaţi oameni, adevăratul motor al aparatelor. Privindu-le, îl şi vezi parcă pe marele maestru cum, aplecat asupra schiţelor sale, creio­nea­ză “baldachinul” zburător, para­şuta sau ornitopterul, privind din când în când pe fereastră pentru o examinare a compor­ta­mentului în zbor al păsărilor şi aplicând principiile în meca­nis­me pentru maşini zburătoare.

Îl şi vezi pe Da Vinci urcând cu aceste maşini pe dealuri înal­te de lângă Florenţa Italiei, încercând să le lanseze în zare, fără succes însă. „Odată ce ai zburat, vei păşi pe pământ cu ochii aţintiţi spre cer…”, parcă se aude încă vocea maestrului.

Mistere nedezlegate

Înainte de a imagina schiţe com­plicate pentru maşinării de război, ma­şini de zbor sau pentru aparaturi teh­nice, Da Vinci şi-a dat frâu liber geniu­lui tot prin artă. Îl şi vedem cum, la doar 14 ani, trasează linii frumoase pe un scut dat de tatăl său în urma unei co­menzi, lucrare care se transformă pen­tru celebrul pictor în cea dintâi car­te de vizită. Mai târziu, caracterul original al tehnicii „sfumato” şi tehnica clarob­scurului se vor lega în istoria pic­turii de numele lui Leonardo. Într-un colţ al man­sardei din bastionul timişo­rean nu putea lipsi copia marii compo­ziţii mu­rale „Cina cea de taină”. Apos­tolii îşi şoptesc unul altuia cuvinte ce nu tre­buie auzite de ceilalţi. Iisus îi pri­veşte tăcut, şi, plecându-şi ochii, se pre­găteşte să anunţe că va muri în curând, în urma unei trădări: „Unul dintre voi mă va vin­de”, pare să spună, moment în care apostolii, revenindu-şi din sur­priza pri­mei clipe, îşi exprimă în mod diferit re­volta lor sufletească. Doar Iuda, cuprins de panică, schiţează un gest de apăra­re. Alături, alte tablouri din expoziţia geniului lui Da Vinci de la Timişoara par să readucă echilibrul pierdut cu un moment în urmă, redând gingăşia, dra­gostea maternă: Madona cu garoafă şi Madona cu Pruncul. Pri­virile se întorc însă, ca înspre un mag­net de stări şi trăiri, tot spre Mona Li­sa sau „Gio­con­da”, realizată în anii 1503-1506 şi con­siderată cea mai re­numită operă din istoria picturii, tablou despre care se spune că Leonardo îl purta totdeauna cu sine în călătoriile sale. Se spune că Leonardo nu l-a ter­minat pentru că nu ştia niciodată dacă nu mai avea ceva de spus... Trăsăturile fine ale femeii redau o mobilitate per­manentă, o cur­gere neîntreruptă a stă­rilor sufleteşti de o mare diversitate, cu un zâmbet misterios care oricând te aştepţi să se accentueze, să se atenue­ze sau poate chiar să dispară. Se spune că Leonar­do, pentru a întreţine în tim­pul lucrului fugitivul zâmbet al mode­lu­lui, punea să i se cânte o muzică de o deo­sebită suavi­tate. Nici temătoare, nici trufaşă, nici mândră, Mona Lisa te pri­veşte fix, zâm­bind subtil de parcă ea ar fi cunoscă­toarea secretului ideilor lui Da Vinci. Cum e posibil ca un om care a trăit cu pes­te 500 de ani în urmă să fi realizat invenţii aplicabile şi astăzi, obiecte greu imaginabile în societatea de atunci?! De unde acest izvor nese­cat de cunoaş­tere, dăruire, înţelepciu­ne? Să fi con­struit Leonardo un aparat al timpului, să fi colindat în viitor şi să se fi întors în epoca lui doar pentru a se juca cu min­ţile celorlalţi?

Gioconda surâde, dar nu dezvă­luie nimic. Tace şi cântăreşte din pri­viri fiecare invenţie aşezată în aceeaşi sală, obiecte rezultate din mintea şi mâinile marelui maestru, veşnic neo­bosit şi însetat de cunoaştere. Leo­nardo trece printre ele nevăzut. „Am cutreierat ţara în lung şi-n lat, căutând răspunsuri pentru lucruri neînţelese. De ce există scoici pe vârfuri de munte laolaltă cu urme de corali şi alge pe care le găseşte de regulă în mare? De ce tunetul durează mai mult decât ful­gerul care-l produce şi de ce imediat du­pă apariţia fulgerului, e nevoie de timp ca să se facă auzit? Cum de în jurul locului în care arunci o piatră în apă se formează cercuri şi cum se menţine pasărea în aer? Astfel de întrebări şi alte fenomene stranii mi-au dat bătăi de cap de-a lungul vieţii”, pare să spună din nou. Şi tot el îşi răspunde încă o dată: „Simplitatea este sofisticarea extremă”...