Muzeului Satului Bănăţean, o punte spre lumea pierdută a ţăranului

Fără să fie nevoie să baţi satele Banatului, în căutarea urmelor bătrânilor lui, poţi întâlni credibili şi convingători martori ai vremurilor trecute în curtea Muzeului Satului Bănăţean. Doar câteva ore sunt necesare pentru ca aceste căsuţe ale micului sat să-ţi povestească despre poveşti triste ale unei vădane cu mulţi copii, despre visări îndelungi ale codanelor de măritat sau despre jocul nevinovat al pruncilor desculţi pe podelele de lut. Călătoria unei astfel de case de la locul de baştină şi până în micul sat al muzeului este însă lungă şi presupune multă muncă, văzută şi nevăzută, pe care puţini o cunosc.

Gospodării bătrâne de sute de ani, “reînviate”

Cam toate caracteristicile civiliza­ţiei şi culturii tradiţionale din vestul României se regăsesc în cele peste 20 de căsuţe autentice din lemn, piatră sau lut din Muzeul Satului Bănăţean. Majoritatea gospodăriilor au fost achi­ziţionate din satele Banatului, în urma unor negocieri îndelungi între muzeo­grafi şi proprietari, au fost demolate cu grijă şi reconstruite în muzeu, cu res­pectarea tehnicilor tradiţionale. Princi­piul autenticităţii este sfânt într-un mu­zeu, astfel că toate construcţiile sunt originale, fiecare căsuţă a fost desfăcu­tă piesă cu piesă, transportată în condiţii deosebite şi remontată în muzeu. La fel, reconstrucţia interioarelor respectă, în general, o viziune cât mai apropiată de vremurile din care datează locuinţele.

Casa din Bata, gospodăria din Că­pâlnaş, gospodăria din Birchiş, gospo­dăria din Jupâneşti, gospodăria din Că­văran, gospodăria din Vişag, gospodă­ria din Jebel, gospodăria maghiară din Babşa, casa deportaţilor din Bărăgan şi gospodăria din Zolt sunt, toate, case tra­diţionale, cu toate transferate din loca­lităţi din regiunea Banatului de nord-est şi reconstruite, bucată cu bucată, pe terenul muzeal din Timişoara. Majo­ri­tatea au aparţinut unor familii de agri­cultori, dar sunt şi gospodării ale unor oameni care s-au ocupat cu olăritul, mărturie stând vasele modelate, care încă mai stau pe poliţe de lemn în in­teriorul locuinţei de expoziţie.

Caselor gospodăreşti, cu anexele lor, care le trădează originea şi munca celor care au trăit în ele, nu puteau să le lipsească construcţiile emblematice ale unui adevărat sat. O şcoală, o casă na­ţională, o cârciumă şi o biserică, toate alcătuiesc centrul civic al satului mu­zeal. Biserica de lemn a fost adusă din Topla şi chiar funcţionează la muzeu pen­tru persoanele din zonele înveci­nate mu­zeu­lui încă de la redeschiderea acestuia, fiind printre puţinele din ţară care func­ţionează într-un complex muzeal.

Biserica, purtând hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, a fost ri­dicată în 1746, la Remetea - Lunca, şi apoi donată, în 1807, credincioşilor din satul Topla, conform unei însemnări de pe o evanghelie păstrată în biserică. Pe uşile bisericuţei este însemnat numele Popa Paul şi anul 1746. Biserica a fost adusă pe tăvălugi, trasă de 24 de pe­rechi de boi şi reaşezată şi consolidată cu ajutorul credincioşilor. În 2003, peste lăcaşul de cult s-a abătut năpasta. O furtună puternică a răsturnat unul din­tre copacii muzeului peste ea, provo­când avarii serioase. Apa a pătruns în biseri­că, s-a prelins pe pereţi şi a şters pictu­rile vechi de patru secole, făcute pe lemn, mărturii ale atâtor rugi înălţate de-a lungul timpului înaintea lor.

Case de o valoare istorică inestimabilă, cumpărate cu 150.000 de lei

Periodic, muzeografii străbat lo­calităţile Banatului pentru a descoperi noi case bătrâneşti, care s-au născut în urmă cu sute de ani şi cu care timpul a dat dovadă de îngăduinţă. Case cărora structura de lemn nu le-a fost grav afectată şi care pot fi desfăcute în bucăţi pentru a fi aduse la Timişoara, în satul muzeal, pentru a da mărturie despre originea bănăţenilor de astăzi.

Pentru o astfel de casă, Muzeul Satului Bănăţean poate cheltui până la 150.000 de lei. Bani nu sunt totdeauna suficienţi pentru a se aduce fiecare „martor tăcut” pe care muzeografii şi l-ar dori în curtea muzeului. Multe dintre casele deja ajunse aici provin din do­naţii, de la oameni binevoitori pentru care perspectiva de a face o afacere din casa strămoşească nu le-a surâs. Alţii, dimpotrivă, simţind valoarea is­torică a casei, au pretins muzeografilor preţuri mai mari decât pentru o casă nouă pentru a le-o vinde. „Sunt destui care cer mult, văd în ea o mică afacere şi vor să o dea la preţ de monument, iar muzeul nu îşi poate permite. Tre­buie să ne gândim şi la costurile cu de­montarea casei, transportul la Timi­şoara şi reasamblarea ei. Sunt ani în care nu reuşim să achiziţionăm nicio casă”.

Dar muzeografii nu renunţă, bat din nou localităţile, pe drumuri de ţară, până dau peste o altă casă încăr­cată cu istorie, pentru care, poate, omul nu va cere mult, sau dacă e cu inimă bună şi cu spirit de conservator al is­toriei, va dori să o doneze.

Anul trecut, muzeul a reuşit o ast­fel de achiziţie, după multe negocieri şi luni bune de pregătire – Casa de la Obreja, o casă tradiţională de grăni­ceri, datând de prin anul 1860, când în­că era regiment de graniţă al Caranse­beşului şi toate se făceau după un stas, având faţada spre stradă, iar anexele, aşezate paralel. O locuinţă datând din perioada siste­matizării austriece, dintr-o zonă coli­nară, care şi-a lăsat ampren­ta şi în ma­terialele din care este con­struită casa. Muzeografii nu au termi­nat încă de amenajat casa şi aceasta nu poate fi inclusă încă în circuitul mu­zeal pentru a putea fi vizitată de turişti, dar curând îşi va deschide porţile larg, către o nouă filă de istorie.

Tratative importante se dau în prezent, însă, pentru un nou obiectiv. O gospodărie de la Chizătău, care cuprin­de două case foarte vechi, de prin 1859, cu câteva anexe. Proprietarul gospodăriei a cumpărat-o cu mult timp în urmă, cu gândul să le facă o casă copiilor lui pe terenul cu pricina, iar pentru a nu demola casele cu valoare istorică şi a le face pierdute a hotărât să le doneze Muzeului Satului Bănă­ţean. Pentru aceste obiective, muzeo­grafii sunt abia la prima fază, când se stabilesc contractele de donaţie, dar lucrurile vor merge destul de repede, pentru că proprietarul îşi doreşte să o revadă cât mai curând, din nou în picioare, în curtea muzeului. Donatorii se desprind cu greu de casele bătrâne în care poate au locuit bunicii sau stră­moşii lor, astfel că odată cu cei patru pereţi pleacă departe, spre Timişoara, şi o părticică din sufletul lor...

Casa de la Bata, cea mai veche locatară a muzeului

Toate casele din satul muzeal au fost aduse, bucată cu bucată, la Muzeul Satului Bănăţean, şi nu pe scripeţi, aşa cum cred, poate, mulţi dintre cei veniţi să calce pragurile gospodăriilor bătrâ­ne. Casa se demolează total, cu atenţie la fiecare bucăţică, se pune în maşini şi se transportă la Timişoara, unde este reconstruită fidel, punându-se cap la cap fiecare bucată, numerotată în prealabil, după tehnicile tradiţionale ale unor meşteri populari pe care muzeografii cu greu îi mai găsesc astăzi. Toate casele au fost aduse din zone îndepărtate ale Bana­tului şi păstrează identic spiritul ţărani­lor din zona respectivă.

Casa Naţio­nală a fost transportată din Babşa, Pri­măria, din Sărăzani, iar birtul şi şcoala au fost aduse din Bârna. Sunt şi locuin­ţe care nu au putut fi însă mutate din locul în care au fost ridicate pentru pri­ma oară. Aşa că unele au fost construite în muzeu doar după miodelele originale. De exemplu, în anul 2007, a fost ridi­cată în satul muzeal casa slovacă, o replică după modele tradiţionale, graţie interesului manifestat de Ambasada Republicii Slovace la Bucureşti şi cu sprijinul Asociaţiei Slovacilor din Nădlac.

Însă cea cu cele mai multe amin­tiri din noul sat în care au fost toate aduse este Casa de la Bata, din judeţul Arad. Prima casă care a fost achizi­ţionată de Muzeul Satului Bănăţean, în anul 1951, transferată la Timişoara şi reconstruită în curtea Castelului Hu­niade, unde a rămas expusă până în 1970, după care a fost mutată din nou la actuala aşezare sătească. Realizată după modelul bănăţean al secolului XVIII, casa de la Bata este o construc­ţie mică, dar cu o încărcătură istorică infinită, în faţa căreia celelalte căsuţe fac plecăciune, recunoscându-i dreptul de a fi fost prima locatară a satului mu­zeal. Ca să intri în Casa de la Bata, apleci capul pentru a nu te lovi în tocul uşii şi intri în camera de zi, unde ţăranii care au locuit în ea, cu mulţi, mulţi ani înainte, petreceau, lângă vatră, serile lungi de iarnă. Pe vatră se gătea şi tot de la vatră se încălzea camera. Vatra liberă şi hornul suspendat – caracte­ristice acestei locuinţe – sunt consi­derate creaţii arhaice ale lumii medite­raneene, ele fiind aduse la nordul Du­nării de către greci şi romani. Din tin­dă – sau camera de zi – se intră printr-o uşă la fel de mică în camera de locuit, o încăpere cu ferestre mici ornamen­tate cu ghivece de muşcate, protejate la ex­terior de obloane simple din scân­duri. Patul e adunat, totul e la locul lui, gata pentru musafirul care vine să-i calce pragul.

De altfel, la Muzeul Satului Bănă­ţean, fiecare casă, gospodărie sau obiect îşi are povestea proprie. E de ajuns să pipăi roata mare de lemn, uitată printr-un şopron bătrân, sau să treci pragul unei case tradiţionale bănăţene pentru a-ţi imagina cum trăiau, cum munceau, cum se bucurau sau îşi petreceau oa­menii momentele vieţii de demult. Des­chizând uşa de la intrare şi făcând un pas în interiorul uneia dintre bătrânele căsuţe, nu treci doar de poarta imagi­nară spre viaţa localnicilor din secole trecute, ci poţi auzi încă multe dintre gândurile lor, gânduri de tristeţe, de jale, de visări sau de speranţă, întoc­mai razelor de soare care le mângâie acoperişurile de paie...