Niciodată

Niciodată – o spun gâfâind de ruşine – n-am fost locomotive la vreun tren al istoriei. Mereu am jinduit să prindem trenul, dar de cele mai multe ori l-am pierdut. Când l-am prins (vreun marfar amărât) am nimerit bouvagonul. Asta ne-a fost vocaţia: nehotărârea. Soarta de remorci. N-am finalizat nimic fără sa ne bizuim pe altci­neva, iar acel cineva ştiindu-ne, din istorie, slăbiciunea, ne-a acceptat, ne-a condus, ne-a sedus, ne-a impus, ne-a smuls şi ne-a... abandonat.

Tot timpul am căutat modele. Dacă au occidentalii structuri de imagine (cu care ne amăgesc şi ne iau ochii nouă rămaşilor la coada trenului), hop, şi noi. Dacă ameri­canii nu pun aşa preţ pe cultură şi educaţie (haida, de!) hai să desfiin­ţăm şi noi asemenea structuri nos­tal­gice care ne transformă în naţio­nalişti, în frâne pe drumul euro-atlantizării şi globalizării, iar în loc sa punem ceea ce au şi americanii, structuri de public relation prin care să spunem că nu suntem aşa cum se vede, ci că suntem aşa cum nu se observă. Sunt încă pentru con­tra. Ei şi?