Nostalgii şi furii comunitare

Persistenţa zvonului legat de faptul că în Germania s-ar tipări, în mare secret, mărci, ca un plan B, în eventualitatea în care zona euro s-ar prăbuşi peste noapte dovedeşte faptul că nu doar românii sunt nostalgici. Con­fruntaţi cu spectrul unor perioade de auste­ritate cu care nu au fost obişnuiţi în ultimele decenii, germanii, o dovedesc ultimele statis­tici, îşi amintesc cu nostalgie de perioada când marca germană era cea mai puternică şi tran­zacţionată valută europeană, de stabilitatea de curs şi de puterea ei de cumpărare.

De aici însă şi până la zvonurile alarmiste legate de planurile de rezervă făcute de guvernele comunitare pentru lumea „post-euro” e cale lungă, iar ziarele „quality” din Marea Britanie care au dat ştirea legată de tipărirea la secret de mărci germane au dove­dit că au la bază un filon extrem de puternic de ta­bloid. Zona euro nu are cum să „moară” peste noapte, pentru că, odată cu ea, ar deceda un întreg concept nu doar macro-economic, ci şi geo-politic.

Cert e că, în momentul de faţă, în faţa unei dileme economice majore, cum e criza din Grecia, Europa în forma ei conso­lidată, va trebui să dovedească dacă poate sus­ţine conceptul de solidaritate, de întrajutorare, de colaborare care stă la baza întregului funda­ment al Uniunii Europene. Din păcate, în aces­te zile se vede că, în faţa intereselor econo­mice, aceste concepte generoase par să pălească. În Marea Britanie sunt tot mai multe voci care afir­mă că nu sunt de acord ca, din banii contribua­bililor britanici, să se sprijine „nemunca” gre­cilor. La fel, în România abundă reportajele televizate  şi relatările senzaţionaliste legate de „luptele de stradă” din Grecia, deşi e greu imaginabil ce s-ar fi întâmplat în România, dacă s-ar fi pro­pus de către Guvern un program de măsuri de austeritate  similar celui impus poporului elen. Se poate anticipa de pe acum ce retorici vor avea liderii politicii „sociali” din România, în momen­tul în care statul român va trebui să contribuie la ajutorul financiar oferit Greciei, deşi ni s-ar fi părut extrem de firesc ca, în condiţii simi­lare, să fi primit ajutor de la statele comunitare.

Cu o ipocrizie demnă de o cauză mai bună, şi în România, ca şi în ţările vest-europene se iau în discuţie cheltuielile „enorme” ale aparatului de stat din Grecia, deşi sunt state comunitare unde într-adevăr cheltuielile făcute din banul public dovedesc o „megalomanie bugetară.” În plus, România are în momentul de faţă, după „n” planuri de restructurare, adoptate la presiunea F.M.I., un aparat de stat, funcţionăresc, cu mult mai stufos şi mai „resursofag” decât cel elen.

Ca un făcut, discursurile legate de zona euro şi de „problema” numită Grecia ocolesc cauza de fond, la fel ca şi în SUA, la începutul crizei. Deşi e de domeniul evidenţei că sursa problemelor economice din Grecia poate fi găsită tot în sistemul bancar, exact ca şi cauza de fond a recesiunii pornite din Ame­rica. Bănci care au avut politici de creditare deşănţate, au produs „bule imobiliare”, şi au încurajat traiul pe credit. Iar instituţiile ban­care cu pricina, din Grecia, nici măcar nu sunt locale, ci sunt filiale ale unor „prestigioase” instituţii bancare din spaţiul vest-european, care şi acum plătesc imense cauţiuni pentru a acoperi diverse ilegalităţi comise „în interes de serviciu.” De aceea, dacă nu se vor lua măsuri ferme pentru a stopa „la sursă” aceste proble­me, locul Greciei ar putea fi luat, în perioada următoare, de orice stat comunitar.