În 20 de ani de când a îmbrăcat uniforma de poliţist rutierist, a fost chemat să intervină la sute de accidente, multe în care oamenii zăceau fără suflare, iar alţii luptau, cu ultimele puteri, pentru propria viaţă. Agentul-şef principal Lucian Bucătaru, din cadrul Biroului Rutier Timişoara, povesteşte ce simte un poliţist în astfel de situaţii. Pe unii, scenele sângeroase de la marginea şoselei ajung să nu-i mai impresioneze, dându-le astfel posibilitatea să-şi facă treaba cu luciditate, fără emoţii, care nu i-ar putea ajuta în astfel de situaţii, alţii, însă, nu le rezistă şi cer mutarea la alte compartimente.


Lucraţi de 20 de ani în Poliţia Rutieră şi aţi asistat la sute de evenimente rutiere, aţi văzut cum se sting oameni... Cum a fost prima misiune în care aţi fost trimis la un accident grav de circulaţie?
Bineînţeles că a fost terifiant, mai ales că victima murise. Se întâmpla în 1991, pe DN 6, pe drumul spre Aeroport. Îmi amintesc şi acum, victima, un român de origine arabă, intrase într-un pom de pe marginea drumului, din cauza vitezei – depăşise cu mult suta de kilometri pe oră. În urma accidentului şi-a rupt gâtul, capul îi atârna efectiv, fiind ţinut doar de piele. Din fericire, în momentul accidentului era singur în maşină.

Ce înseamnă pentru un poliţist rutierist, care ajunge primul la locul accidentului, deseori înaintea Ambulanţei şi a echipajului de descarcerare, momentul în care victima sau, după caz, victimele pierd lupta cu viaţa, chiar în faţa dumneavoastră?
În 20 de ani de activitate am văzut sute de accidente grave, soldate cu morţi şi răniţi. Nu ne este uşor, stresul este maxim. Din păcate, noi nu putem interveni în niciun fel să ajutăm victimele, pentru că nu ştim ce leziuni pot avea şi nu ştim dacă e indicat să mişcăm răniţii, or, scoţându-i din maşină, am risca să le facem mai mult rău. De aceea trebuie să aşteptăm medicii de pe ambulanţă sau, dacă victimele sunt prinse între fiarele contorsionate ale maşinii, pe cei de la descarcerare, să intervină. Sunt poliţişti care nu rezistă să meargă la accidente şi, după o perioadă, cer să fie transferaţi pe alte compartimente din cadrul Poliţiei Rutiere. Eu însă, nu aş renunţa, îmi place ce fac. E o activitate complexă, concepţia că poliţiştii rutierişti nu fac decât să dea amenzi este greşită.

Mulţi medici care lucrează pe Ambulanţă sau pompieri de la S.M.U.R.D. spun că, după o perioadă în care au văzut sute de victime, ajung să nu mai fie impresionaţi nici măcar de suferinţa unor oameni în agonie...
Da, este adevărat. Poate părea inuman, dar nu este. Nu avem voie să ne lăsăm impresionaţi de agonia victimelor, oricât de dificil ar fi momentul. Oamenii înţeleg că noi nu încercăm decât să ne facem meseria. Cel mai dificil moment pentru noi este cel în care ajungem la faţa locului. Cel mai greu e cu rudele victimelor, care ţipă, vor să meargă la cei prinşi în maşinile zdrobite. Nu prea avem ce le spune, să îi liniştim, le înţelegem durerea, dar noi trebuie să delimităm zona accidentului pentru a aduna probe de la faţa locului, să observăm avariile maşinilor, poziţia acestora, date care să ne indice modul în care s-a produs accidentul de circulaţie şi cine a fost vinovat, mai ales dacă cei implicaţi sunt morţi sau grav răniţi şi nu ne pot da declaraţii. Dacă avem martori îi audiem şi de regulă, chiar şi în acele momente groaznice, majoritatea sunt coerenţi.

Care sunt reacţiile şoferilor care au produs accidente de circulaţie grave sau chiar mortale?
Majoritatea, fie vinovaţi sau nu, sunt şocaţi de grozăvia urmărilor accidentului. Înainte, poate, nu erau şocaţi de imagini de la accidente, pe care le vedeau până atunci la televizor, şi se gândeau că lor nu li se pot întâmpla astfel de lucruri. Fiecare trebuie să înţeleagă, însă, că prin şofatul preventiv pot fi evitate astfel de situaţii. Pentru că nu e nevoie neapărat ca ei să greşească, o pot face alţi participanţi la trafic, dar ei trebuie să aibă prezenţa de spirit să reacţioneze şi să se ferească. Sunt convins că, după ce au văzut, pe viu, imagini de la un accident mortal, majoritatea se gândesc de multe ori când intenţionează să se angajeze în manevre periculoase şi, de cele mai multe ori, renunţă. Majoritatea celor care produc accidente rutiere grave sunt însă tinerii între 18 şi 25 de ani. Aceştia nu iau în seamă amenzile pe care le primesc şi pleacă chiar din faţa noastră pe două roţi, făcând pe grozavii.

Până la urmă unde e veriga slabă în comportamentul conducătorilor auto în trafic, dacă amenzile nu îi pot responsabiliza suficient sau pe termen lung?
Ne bucurăm că, în ultimii ani, în Timiş, numărul accidentelor grave a scăzut pe şosele, nu mult, dar semnificativ, dacă luăm în calcul faptul că permanent atât parcul auto, cât şi numărul şoferilor creşte.Totul pleacă însă de la educaţia pe care tânărul şofer o primeşte de acasă, încă din primii ani de viaţă. Pentru că dacă tânărul a fost de mic răsfăţat, iar părinţii i-au luat maşină imediat ce a împlinit 18 ani, acesta va crede că poate face orice vrea şi pe şosele. Din păcate, în astfel de cazuri, adesea părinţii ajung să sufere... Fiecare şofer ar trebui să se gândească în primul rând la durerea pe care ar produce-o celor apropiaţi dacă ar fi implicaţi în accidente rutiere, şi chiar dacă ei scapă nevătămaţi, la suferinţa pe care ar putea-o produce altor familii. Viaţa şi sănătatea lor au prioritate.