Un “dialog”, la care am fost “invi­taţi” – şi în care ne-am văzut împinşi spre adop­tarea tehnicii defensive – evi­denţiază faptul că obi­ceiul agresiunii (verbale, în cazul acesta) puse ne­firesc îna­intea verificării informa­ţiei care o gene­rează pare incorijibil.

Punctul de plecare al acestui “dialog” l-a constituit o întrebare pe care i-o adre­sasem istoricului Marius Oprea, în cadrul unui interviu pe care l-a acordat TIMPOLIS : “Ast­fel de informaţii pe care le-aţi dezvăluit la Hu­nedoara (privind persoane cu funcţii de con­ducere în politică şi în administraţie – n.m.) aveţi şi în cazul unor oameni cu funcţii din Timiş?” Răspunsul lui Marius Oprea a fost : “nu”. O negaţie care a venit însoţită de o posi­bilă explicaţie privitoare la lipsa de pe eşichie­rul politico-administrativ local a vreunui nume care făcuse poliţie politică : “Eu nu mă ocup de informatori, pe mine mă interesează securiş­tii. De pildă, de la dumneavoastră mă intere­sează domnul Radu Tinu”.

Acesta a fost punctul care a stârnit un tsunami verbal din partea domnului Tinu, fost ofiţer de Securitate, la adresa ziarului şi a fondatorului său, Dan Bardaş (care – după informaţiile pe care Radu Tinu spune că le avea când a decis că jignirile şi tonul belicos sunt indispensabile în exprimarea punctului de vedere –, ar fi fost autorul articolului). După tipicul unui obicei cu care se opera în vremuri de tristă amintire, nu a contat că omul desfiin­ţat verbal nu avea nicio legătură cu acuzaţia adusă care impunea acea “corecţie”...

Într-o postare ulterioară pe forumul care a urmat interviului, mai spunea Radu Tinu – într-o încercare de a opera cu jumătăţi de măsură –, “Un fost şef al serviciului de informaţii francez spunea : «serviciile secrete nu sunt iubite, dar sunt necesare»”. Nu con­testă nimeni nici afirmaţia, nici importanţa unui serviciu de informaţii. Ceea ce este con­testabil şi condamnabil (indiferent de ideologia regimului deservit)este modul în care unele servicii (recte, Securitatea în cazul despre care vorbim) şi-au făcut treaba.

La acest capitol (condamnabil, dar necondamnat decât moral în România) intră “amănuntele”, cuantificabile în numărul de victime ale fostului regim totalitar, a căror existenţă Radu Tinu pare că refuză să o re­cu­noască, la fel cum pare să refuze să vadă dife­renţa crucială între actul de a condamna pe ci­neva pentru o crimă făcută (chiar şi în numele unei ideologii) şi a condamna pe cineva doar pentru crezul într-o altă doctrină politică.

Ceea ce toţi cei care atacă virulent acţiunile de demascare a crimelor comunismului par să vrea cu obstinaţie să se facă a nu vedea sunt atrocităţile realizate în numele acestei ideologii utopice (atrocităţi comise cu preponderenţă în prima parte a perioadei regimului comunist), care au mers, în procesul de “reeducare” din anii ‘49 - ‘51, până la acte de tortură inimaginabile şi chiar la ritualuri sabatice. Condamnarea oricui avea o altă opinie politică decât a partidului-stat a continuat şi după 51, într-o ignorare sfidătoare a ce înseamna drepturi universale ale omului. Doar că, aşa cum spu­nea în al său Jurnal al fericirii, Nicolae Steinhardt, trecut prin chi­nurile fizice şi pshice ale închi­sorii comuniste : “Ororile regimurilor totalitare nu pot fi în general detectate decât dacă re­gimul res­pectiv practică o brutalitate simplistă. De în­dată, însă, ce avem de-a face cu sisteme sub­tile şi grijulii de salvare a aparenţelor – unde se lucrează sistematic şi savant – depistarea este incomparabil mai grea şi în faţa istoricului se iveşte problema crimei perfecte”.