Sistemul politic din România, consfinţit de Constituţia din 1991 şi revalidat de cea din 2003, a dovedit, în toţi aceşti ani, nu o dată, că intră în blocaj. Pe de o parte, avem un Preşedinte ales prin vot direct, dar căruia Constituţia îi oferă puţine puteri şi atribuţii, şi avem un premier care nu este ales prin vot, dar căruia Constituţia îi oferă multe puteri şi atribuţii. Aceste ambiguităţi au dus, în istoria ultimilor 20 de ani, la conflicte între Preşedinte şi premier (dovadă stând ciocnirile în tandemurile Ion Iliescu - Petre Roman, Emil Contantinescu - Radu Vasile, Ion Iliescu - Adrian Năstase şi Traian Băsescu - Călin Popescu Tăriceanu). Pe de altă parte, structura bicamerală a Parlamentului prin departajarea doar formală a celor două Camere şi neclarificarea raporturilor instituţionale – păstrată şi în Constituţia din 2003, prin argumentul necesităţii adaptării mecanismelor naţionale celor europene –, sunt considerate modificări care au stricat mecanismul instituţional de funcţionare a statului.


Majoritatea a decis

În 2005, pe agenda publică şi politică au apărut discuţii pe tema modificării legii fundamentale, modificări care aveau în vedere pe de o parte reformarea Parlamentului, iar pe de altă parte, reformarea puterii executive. Cum nu s-a ajuns la niciun consens, discuţiile au fost reluate în toamna anului 2009, când Preşedintele României, Traian Băsescu, a anunţat că este timpul operării câtorva modificări în legea fundamentală. Acesta este şi motivul pentru care a decis organizarea unui referendum popular, în 22 noiembrie 2009, care atingea două puncte din lista de modificări care se intenţiona a fi făcute în Constituţie, şi anume trecerea de la Parlament bicameral la Parlament unicameral şi diminuarea numărului de parlamentari.
Rezultatele referendumului au arătat că 72,3% dintre cetăţenii care au participat la vot s-au declarat de acord cu trecerea la un Parlament unicameral, iar 83,31% s-au pronunţat în favoarea reducerii numărului de parlamentari, de la 471 câţi sunt în prezent, la 300.
Prin urmare, în martie, Guvernul a adresat Preşedinţiei României un proiect de lege privind revizuirea Constituţiei României, care prevede, printre altele, că se impun a fi modificate prevederile din legea fundamentală care vizau păstrarea unei structuri bicamerale a Parlamentului prin departajarea celor două Camere şi clarificarea raporturilor instituţionale. Diferenţele între cele două Camere sunt, însă, nesemnificative – şi senatorii, şi deputaţii sunt aleşi prin acelaşi sistem de vot, direct de către cetăţeni, reprezintă aceeaşi populaţie şi au un mandat comun de patru ani.


Argumente pro Parlament unicameral

Potrivit Raportului Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România, unicameralismul poate fi justificat prin invocarea unor argumente decurgând din câteva observaţii elementare de natură constituţională şi politică :
Soluţia unicamerală este adaptată structurii unui stat unitar, care nu cunoaşte ramificaţia federală.

Din unghiul de vedere al costurilor, permite reducerea numărului de parlamentari.

Organizarea unicamerală poate da naştere unui proces mult mai rapid de adoptare a legilor, prin eliminarea redundanţelor procedurale.

Unicameralismul este adecvat ideii de unitate a naţiunii, o singură naţiune conducând la ideea instituirii unei singure camere parlamentare.
În contextul creat de generalizarea Curţilor Constituţionale, controlul acestora din urmă se substituie tipului de cenzură politică rezervat, iniţial, camerelor superioare.
Unul dintre susţinătorii unicameralismului şi, de altfel, inţiatorul referendumului din 22 noiembrie 2009, Preşedintele Traian Băsescu (foto), afirmă că menţinerea Parlamentului bicameral reprezintă un efort de trei ori dublu pentru susţinerea lui :

*dublu la discuţii (cele două Camere fac, practic, acelaşi lucru : se aleg la fel şi au aceleaşi atribuţii, ceea ce duce la discuţii duble, atribuţii duble, efort dublu)

*dublu la timp (Executivul e adesea obligat să dea ordonanţe de urgenţă pentru a face faţă rapid nevoii de reglementare, pentru că procesul din Parlament durează dublu)

*dublu la angajaţi (dat fiind că cele două camere au paznici, şoferi, personal administrativ, experţi parlamentari şi birou de presă separate presupune un dublu la salarii pentru oameni care fac acelaşi lucru). O dovadă suplimentară a acestui sistem greoi de lucru, mai spune Preşedintele, este că, în trei ani de când România a fost integrată în U.E., Parlamentul român nu a transmis niciun aviz consultativ Parlamentului European, în niciun domeniu, la niciun act adoptat la nivel european, asta deşi i-a fost solicitată contribuţia.


Argumente pro Parlament bicameral

Potrivit aceluiaşi Raport al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România, există şi motivaţii în numele cărora este justificată menţinerea bicameralismului :
Monocameralismul poate fi punctul de plecare al unei tendinţe de tiranie a majorităţilor politice.

O singură Cameră poate fi inadecvată în cazul în care intenţia este de a reprezenta, nuanţat, minoritaţi politice sau grupuri regionale.

Unicameralismul nu garantează posibilitatea evitării blocajelor de natură constituţională, o a doua lectură în Camera superioară putând fi salutară, după cum departajarea atribuţiilor între cele două Camere poate fi utilă. Raportul menţionează şi faptul că alternativa la opţiunea monocamerală nu poate fi decât identificarea modalităţilor prin intermediul cărora Senatul poate servi scopului său originar, anume reprezentarea diferenţiată a naţiunii, cu precizarea că, pentru atingerea acestui obiectiv este necesară respectarea unor direcţii instituţionale, şi anume :

Camera superioară poate fi recrutată prin alegerea directă a membrilor, prin utilizarea unui tip de scrutin diferit de cel al Camerei inferioare.

La nivelul Camerei superioare, se poate imagina un mecanism care să ofere reprezentare egală colectivităţilor teritoriale (judeţe, regiuni), într-o manieră similară soluţiei constituţionale americane, dar acest mecanism ar trebui corelat cu reforma organizării administrative a statului.

Membrii Senatului pot fi, pe model francez, expresia colectivităţilor teritoriale. Ei pot fi aleşi indirect de colegii judeţene/ regionale, având avantajul de a corela dezvoltarea locală cu dezbaterea politică la nivel regional. Pentru a se evita paralelismul de competenţe, care are ca efect secundar redundanţa constituţională, acelaşi Raport menţionează că este fundamentală stabilirea unui echilibru între cele două Camere ale Parlamentului, cu demarcarea acelor spaţii normative şi politice destinate a fi guvernate de Senat, ce presupune o clară marcare a preeminenţei Camerei inferioare, prin rezervarea exclusivităţii pe anumite domenii definitorii (adoptarea bugetului şi votarea învestiturii cabinetului/moţiunea de cenzură, în ultimul caz presupunându-se că nu este agreat un sistem prezidenţial) şi prin realizarea demarcaţiei dintre cele două Camere prin alocarea “ultimului cuvânt” Camerei inferioare, în caz de divergenţă, votul deputaţilor fiind decisiv, cu eliminarea ambiguităţilor.

În momentul de faţă, 14 dintre statele din Uniunea Europeană au Parlamente cu structură unicamerală. Este vorba despre Bulgaria, Luxemburg, Malta, Cipru, Estonia, Danemarca, Finlanda, Grecia, Letonia, Lituania, Portugalia, Slovacia, Suedia şi Ungaria. Dintre acestea, patru state au ca şi formă de guvernământ, la fel ca şi România, semiprezidenţialismul – ceea ce presupune un regim în care rolul central în administrarea naţiunii şi în cadrul puterii executive este, de jure, deţinut de premier, acesta conducând un cabinet în faţa Parlamentului. Cele patru state sunt Bulgaria, Finlanda, Portugalia şi Slovacia.


Constituţia, între conservatorism şi viziuni reformiste

Despre nevoia de schimbare sau constanţă în ceea ce priveşte legea fundamentală a României s-a vorbit marţi, în Aula Magna a Universităţii de Vest, odată cu lansarea volumului “Comentarii la Constituţia României”, realizat în cadrul programului “Monitorizarea reformei constituţionale”, al Fundaţiei Soros România.
Discuţiile care s-au canalizat în mediul politic pe nevoia unei schimbări a Constituţiei, care să ducă la o schimbare de substanţă a organizării statului, pe criterii considerate mult mai nimerite modelului politic al României, au fost unul dintre catalizatorii care au dus la conturarea unui volum extrem de interesant de “Comentarii la Constituţia României”, cu studii semnate de nume de referinţă în domeniu, Valentin Constantin, Lucian Bojin, Miklos Bakk şi Gabriel Andreescu.
Cartea, lansată marţi la Universitatea de Vest, în cadrul unei dezbateri la care au participat studenţi şi cadre didactice, s-a dorit a fi o analiză unică a variantelor constituţionale cu care se confruntă societatea în această perioadă şi şi-a propus să pornească o discuţie reală şi constructivă a lumii academice în jurul subiectului reformei constituţionale. Prof. univ. dr. Mircea Criste, Ilona Mihăieş, preşedintele Fundaţiei Soros România, Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii “Timişoara”, şi unul dintre autori, Lucian Bojin, au condus dezbaterile. “80% din dezbaterile legate de reforma constituţională s-au purtat pe tematici legate de rolul preşedintelui şi Parlamentului. Noi am încercat să purtăm aceste discuţii mai departe, spre alte teme de interes din aceeaşi sferă”, a menţionat Ilona Mihăieş.
După cum declara Mircea Criste, o parte din eseurile adunate în volumul lansat la Universitatea de Vest s-au dorit a fi un „medicament pentru cei prea grăbiţi să umble la textul legii fundamentale”, cu menţiunea că folosirea Constituţiei ca instrument politic este un joc periculos, care nu foloseşte nimănui, pe termen lung sau scurt.


Societatea civilă, factor de schimbare

Preşedintele Societăţii „Timişoara”, Florian Mihalcea, a adăugat că în niciun caz o Constituţie nu trebuie subordonată momentului în care este scrisă, dând în acest sens exemplul Partidului Social Democrat care, în anii când îl avea ca şi candidat-locomotivă pentru prezidenţiale pe Ion Iliescu, îşi dorea o republică prezidenţială, acum, când situaţia s-a schimbat în mod fundamental, îşi doreşte o republică parlamentară. „E o problemă care a fost subliniată zilele trecute şi într-una din publicaţiile franceze de prestigiu – există o incapacitate românească de a concepe proiecte pe termen lung. Constituţia e un proiect pe termen lung, şi nu trebuie modificată tot timpul, sub presiunea momentului”.
Din acest punct de vedere, Florian Mihalcea a adăugat că şi-ar dori ca societatea civilă să se implice mult mai mult şi mai eficient în chestiuni de importanţă majoră pentru bunul mers al societăţii, cum ar fi realizarea unui proiect de Constituţie.


Unicameralism versus bicameralism, subiectul zilei

Unul dintre autorii volumului „Comentarii asupra Constituţiei”, Liviu Bojin, a remarcat şi el că 80% din dezbaterea legată de modificarea Constituţiei rămâne centrată pe subiectul unicameralism vs bicameralism, susţinând că e o perspectivă legată de cine deţine puterea, o aşa-numită „perspectivă republicană”, care se opune unei perspective a liberalismului, legată de cum se poate manifesta opoziţia faţă de cei care deţin puterea, în aşa fel încât să se evite derapajele. Problema care i s-a părut lui Liviu Bojin mult mai potrivită de luat în discuţie e aşa-numita „rule of law” – conceptul de „domnie al legii” sau „supremaţie a dreptului”, care ar trebui să fie pregnant la orice model de constituţie modernă, funcţională, această „domnie a legii” fiind văzută că cu un cumul de principii legale care, însumate, se poată fi considerate „fundamentul unei societăţi civilizate”. 


Limitele schimbării

Despre limitele unei schimbări de substanţă a Constituţiei a vorbit şi Valentin Constantin, care a făcut de altfel parte dintr-o comisie de modificare a Constituţiei. “Constituţia ar putea fi revizuită pentru a ameliora separaţia şi echilibrul puterilor în stat. Există încă prea multe competenţe neechilibrate, prea multe inamovibilităţi dubitabile, prea multe mecanisme de control cu o valoare pur persuasivă. Instituirea propunerilor de numire plurinominală (sistemul cu trei nominalizări pare cel mai potrivit), mărimea duratei mandatelor în organele care exercită puterea în mod autonom, instituirea unui alt cvorum pentru votarea legilor organice, toate acestea sunt mecanisme care ar putea fi puse în practică la ora actuală. În schimb, realocările de competenţă între Parlament, preşedinte şi Guvern sau instituirea unor noi mecanisme de control în raporturile dintre aceste organe sunt mai greu de imaginat pentru că, de exemplu, Parlamentul posedă un drept de veto în materia revizuirii Constituţiei”.

                                                                                                                                                                         SEMNATURA
                                                                                                                            Melania CINCEA, Bogdan PITICARIU