1 Decembrie 2010. O zi mohorâtă şi la propriu, şi metaforic vorbind. Trebuia să fie dacă nu o zi în care – pe principiul că cei care nu-şi cunosc trecutul riscă să-i repete greşelile – să ne fi amintit de evenimentul ce ne-a schimbat cursul istoriei, măcar o zi în care să medităm la ideea de unitate, în jurul căreia gravitează sărbătoarea Marii Uniri în sine. A fost, însă, un 1 Decembrie care ne-a găsit dezbinaţi. Lehamitea, răutatea, vrajba, ura, invidia sunt stări care întruchipează moduri de viaţă pentru prea mulţi dintre semenii noştri. Şi, de parcă nu ar fi fost suficient muntele de resentimente, născute din frustrări sedimentate în ani, am avut un 1 Decembrie în care obişnuitelor deja discursuri politizate li s-au suprapus discursuri oficiale care doar de faţadă fac apel la unitate şi solidaritate. Subliminal, întărâtă şi cultivă această vrajbă.
În timp ce preşedintele P.S.D., Victor Ponta, rostea, la Alba Iulia, sub falduri tricolore şi în aplauze şi ovaţii ale membrilor de partid mobilizaţi în stradă, mesaje cu iz revoluţionar – de fapt, instigări subliminale la mişcări de stradă, care să ducă la schimbare, “aşa cum am trecut peste anul 1989”, şi la “reconstrucţia ţării” –, la Bucureşti, colegul său de partid, Mircea Geoană, poza în nedreptăţit, evident, al puterii, pe care Victor Ponta o vrea dusă. Domnul Geoană, deranjat că nu primise onorul militar, crease un eveniment paralel cu sărbătorirea Marii Uniri şi cerea instituţiilor abilitate să investigheze cauzele pentru care preşedintele Traian Băsescu îl desemnase pe premier să primească onorul, invocând Constituţia şi “un ordin M.Ap.N. din martie 2009”.
Lăsând la o parte faptul că ieşirea domnului Geoană nu a fost oportună – ofensiva putând fi păstrată, în lipsă de teme politice aducătoare de electorat, şi pentru a doua zi –, nu a fost nici inspirată. Lucrurile nu stau chiar aşa cum le invocă fostul candidat la prezidenţiale. Articolul 98 din Constituţie, privind interimatul funcţiei prezidenţiale, arată că preşedintele Senatului sau cel al Camerei Deputaţilor, în ordine, preia atribuţiile preşedintelui numai dacă funcţia acestuia devine vacantă ori dacă preşedintele este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile. Or, în situaţia dată, nu s-au întrunit condiţiile asigurării interimatului. În privinţa ordinului M.Ap.N. la care face referire, M. 30/ 12 martie 2009, pentru aprobarea Regulamentului onorurilor şi ceremoniilor militare, articolul 10 arată că onorul militar se acordă “preşedintelui României, preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor, primului-ministru, ministrului Apărării Naţionale şi şefului Statului Major General”. Doar că sintagma “în următoarea ordine” postată de preşedintele Senatului înaintea acestei enumerări – situaţie care ar schimba datele problemei – nu se regăseşte în textul de lege. Iar articolul 12 al aceluiaşi Ordin menţionează că “onorurile militare cuvenite unor funcţii se prezintă numai titularilor sau înlocuitorilor legali”. Or, aşa cum am amintit, potrivit legii fundamentale, preşedintele Senatului l-ar fi înlocuit pe preşedintele statului numai în situaţie de interimat.
Atacul adversarului s-a dovedit, nu o dată, drumul cel mai sigur spre putere. Pentru că, fapt dovedit psihologic, argumentele negative sunt memorate mai uşor şi mai bine decât cele pozitive, opinia publică fiind mai interesată de remarci maliţioase, fie şi fără fundament, decât de fraze constructive. Însă, uzitată în anumite contexte, această tactică – parte a strategiilor de manipulare a opiniei publice – este sinonimă cu lipsa de bun simţ.