OADO

În copilăria mea auzeam vor­bin­du‑se fie că cineva a citit foarte mult şi i-a sărit minţile, fie că cine ştie multe, moare.

Abia acum, ignorant al acelor zise şi încă cititor de cărţi cu ghio­tura, constat că cititul prosteşte şi, pe cale de conse­cin­ţă, grăbeşte de­cesul. Sunt prost că, în loc să mă-nvâr­tesc, să fur, să iau mită, să in­ves­tesc, să fac bani, să am femei la dis­creţie, maşini la scară şi scară (interioară) la vila cu piscină în care se află seiful cu hârtiile pe care sunt înscrise conturile în bănci şi numele celor împru­mu­taţi cu dobândă, am citit de-am orbit, să pot scrie ce-aţi citit (de pomană – şi eu c-am scris şi tu, cititorule, c-ai parcurs… zisele mele.) Şi continui să fiu prost cre­zând că ple­vuşca pe care o saltă po­li­ţia (uneori) şi-o scapă justiţia (de­seori) va fi urmată de prinderea unor rechini născuţi parcă să apere statul de drept, de­mocraţia şi drep­tu­rile omului. Nu vă bucuraţi de fumigena cu OADO şi al său lider, că instituţia apărării încălcării drep­tu­rilor omului cinstit e plină de ten­ta­cule, care mai de care cu epoleţii sau rangul mai mare şi nu se ştie dacă ceea ce aţi văzut prins (şi eli­be­rat din cine ştie ce viciu de pro­ce­dură ori contra o cauţiu­ne babană!) este ca­pul caracatiţei  deblocaţilor care, unii au fost decla­raţi incom­petenţi, corupţi şi au fost expul­zaţi din instituţiile unde au “apă­rat” legea, iar pe alţii, pensionari oneşti, în viziunea mea, nu i-am înţeles cum au putut răbda acest jug al ruşinii.