Octavian Leşcu - o viaţă “de colecţie”

A început cu pasiunea pentru timbre, a colecţionat insigne şi medalii, iar aproape jumătate de veac a dezlegat enigme şi a creionat istoria cetăţii Timişoarei, descifrând imaginile a sute de ilustrate vechi, adunate într-o colecţie impresionantă. De peste un an adună ceasuri. De toate modelele şi mărimile. La aproape 80 de ani, timpul nu îi pare un duşman. Despre pasiunea colecţionarului Octavian Leşcu pentru oraşul de pe Bega se ştie şi în străinătate. Câţi îl cunosc însă, dincolo de realizările sale, pe omul în care s-a adunat atâta răbdare şi dragoste pentru trecutul Timişoarei?

Portret de colecţionar

Am plecat la drum să întâlnesc un om despre care s-au scris foarte multe. Dragostea lui pentru Timişoara, pen­tru străzile şi clădirile ei, născute cu sute de ani în urmă, anii îndelungi de că­utări ale unora dintre ele pierdute printre construcţii noi. Pasiunile, plă­cerile mărunte, zâmbetul din colţul ochi­lor şi vocea spun aproape totul despre un om, pentru cine ştie să ordoneze piesă cu piesă puzzle-ul unui portret. Dar realizările sale şi modul în care vorbeşte despre ele, îl descriu încă şi mai bine. „Bine aţi venit, poftiţi înăun­tru”. Stă în pragul uşii, scrutând cu pri­virea fiecare detaliu, aşteptând să fac primul pas. Să spun prima vorbă. Un domn cu părul nins de timpuri, pieptă­nat pe spate, Octavian Leşcu pare să fie desprins el însuşi din monografiile vechi ale Cetăţii din care a studiat în­de­lung, ani de-a rândul.

In apartamentul său, fiecare se­cun­dă e măsurată cu zgomotul a mii de tic-tac-uri. Câteva sute de ceasuri sunt aşezate „nemţeşte” pe rafturile din hol. Deasupra uşii, deasupra cuierului, de jur împrejurul camerei sunt zeci de ceasuri, mai vechi sau mai noi. E cea mai recentă dintre pasiunile domnului Leşcu.„Am început să colecţionez cea­suri de un an şi jumătate. Sunt peste 250. Le-am adunat din Germania, Aus­tria, dar şi din România. Pe acesta l-am primit de ziua mea, de la nepoata mea, din America”, spune Profesorul - aşa cum îi spun mai toţi - indicând cu ară­tătorul un ceas circular din lemn, îm­păr­ţit în patru, iar în fiecare porţiune sunt pictate imagini de exterior. „Cele pa­tru anotimpuri”, explică cu voce do­moală. Ceasuri delfin, ceasuri –brăţară, ceasuri bătrâne, dar şi ceasuri moder­ne, cu instalaţii de aprindere a unor leduri sau a căror pălărioare de lampă se rotesc în două direcţii pe un singur ax, continuă să ticăie liniştit, măsu­rând timpul necruţător. Profesorul Leş­cu ia unul dintre ceasuri şi îl măsoară în mâini. Majoritatea dintre cele pe ca­re le are în impresionanta colecţie funcţionează. Iar dacă, în urmă cu un an jumătate, habar nu avea cum arată un astfel de mecanism pe interior, acum ştie să le dezmembreze, să le cureţe, să le ungă motoraşele şi să le refacă exact cum au fost. Într-o mică în­căpere, aproape ca o debara, si-a în­fiinţat un mic atelier unde îşi curăţă cea­surile dragi. Uneltele, zeci de şurubel­niţe, burghiuri, piuliţe şi alte asemenea sunt aşezate aproape ca instrumen­tarul unui chirug. „Ştiu oricând unde gă­sesc piesa ce îmi trebuie”, spune pro­fesorul, arătând spre zeci de cutii aşe­zate atât de ordonat, că şi mitul nem­ţesc pare departe. De altfel, profesorul ne şi povesteşte o întâmplare despre un prieten neamţ care i-a vizitat casa şi care, vâzându-i ordinea din lucruri, şi mai cu seamă din atelier, l-a declarat „mai neamţ decât el”.

Casa-muzeu

În salon, privirile ne sunt atrase de alte mici obiecte de colecţie. Bibe­louri. Dar nu de orice fel. Elefanţi. Zeci de elefanţi gri şi maronii. De toate mărimile. Alături, pe alte rafturi, zeci de figurine chinezeşti. Pescari, bătrâni cu barba ascuţită, înţelepţi, muncitori. Sunt alte pasiuni ale domnului Leşcu. Au alte poveşti şi alte perioade.

Nici balconul apartamentului în care locuieşte nu a scăpat fără să fi fost transformat într-un spaţiu pentru alte colecţii. Într-un colţ se află  zeci de lămpi şi lanterne. Lămpi care amintesc de perioada ceauşistă în care stingerea luminii se făcea la ore fixe, iar părinţii trebuiau să aprindă fitilul lămpii cu gaz pentru ca şcolarii întârziaţi să îşi poată face temele. Tot pe balcon, pe un alt pe­rete, stau aşezate pe rafturi alte cea­suri. De această dată, ceasuri de buzu­nar. Mai vechi, mai preţioase. De colec­ţie. „Le primesc lunar din Elveţia, de la o firmă care reeditează ceasuri de colecţie, primesc odată cu ele şi certi­ficatele de naştere a ceasurilor, cu toa­te datele”. Îi spun că unele sunt chiar moderne şi nu vechi ca altele. „Şi ele vor fi vechi odată”, mi se răspunde cu un zâmbet înţelegător, întocmai unui copil care pune multe întrebări.

Tot pe balcon, profesorul Leşcu a amenajat un fel de birou de studiu, cu două fotolii şi o măsuţă, un birou de pe fereastra căruia se pot vedea paşii toamnei din faţa blocului ascuns între pomii ruginiţi. Aici îi place profesorului să stea îndelung, alături de câţiva pitici de grădină, şi ei de colecţie, aşezaţi pe un raft special pentru ei. Tot aici îşi trece în revistă anii lungi dedicaţi stu­diului străzilor Timişoarei cu aju­torul ilustratelor vechi, adevărata lui pasiu­ne şi cea mai mare de până acum.

Colecţii de poveste

Profesorului Leşcu îi place să po­vestească despre pasiunile sale, despre colecţiile adunate. Dar cea mai dragă şi cea mai importantă, cea care i-a luat 46 de ani din viaţă este cartofilia. Cum a început dragostea aceasta, îl întreb. Întrebarea nu-l supără. Dimpotrivă. Îi readuce pe chip emoţii de atâtea ori încercate. S-a născut la 10 decembrie 1931, la Deva, din părinţi timişoreni. Dar, în 1935, s-au reîntors la Timişoara. S-a confruntat cu multe greutăţi în copilarie. Greutăţi despre care nu doreşte să povestească însă mai multe. Amintirile îi sunt suficiente, iar de când şi-a întemeiat o familie, în urmă cu 58 de ani, împreună cu doam­na Stoianca, cu care are şi un fiu, pe Dan, lucrurile au devenit mai simple. A lucrat  ani de zile la Facultatea de Fizi­că, în domeniul cercetării, ca tehni­cian principal, de unde s-a pensionat, în 1991. I-au plăcut acei ani de muncă, pe care i-a împletit cu pasiunea de a colecţiona. În 1964, a început să colec­ţioneze timbre. A făcut schimburi fila­te­lice cu pasionaţi din mai toate state­le lumii. A trecut apoi la insigne. A avut peste 10.000 în colecţia sa. “Dacă ve­deam una undeva, ştiam dacă o am aca­să sau nu. Acum nu le mai am. Le-am dat”. De cartofilie, îşi aminteşte Octa­vian Leşcu, s-a apucat pe la 34 de ani, dintr-o întâmplare. “Un prieten, care co­lecţiona totul despre Timişoara, mi-a spus că, dacă din în­tâmplare, dau peste vederi cu Timi­şoar­a să i le cumpăr”. A adunat apoi vederi din toată Europa, dar mai cu seamă din Germania, Aus­tria, Ungaria şi Cehoslovacia, acolo un­de plecaseră cu ani în urmă din Timi­şoara, de care profesorul se îndrăgos­tise iremediabil.

Răsfoim albumele cu vederile vechi. Fiecare imagine, clădire, este în­soţită de explicaţii detaliate. Profe­so­rul a străbătut oraşul de pe Bega în lung şi-n lat, pe jos sau cu bicicleta, a făcut poate mii de kilometri numai pentru a găsi o casă sau un pod care au apărut în vechile vederi. Pentru a le afla istoria, s-a „înarmat” cu monografii, ghiduri si hărţi vechi. “Ca să scriu cărţile astea nu am fost la bibliotecă. Am adunat din ce am ştiut, ce am apucat. Sunt lucruri concrete, nu le bănui. Deşi nu mi-a plăcut niciodată să scriu, am făcut-o, pentru că sunt un om care duce lucru­rile la capăt şi gândesc că tot ce ai fă­cut în viaţă dispare după trei zile după ce nu mai eşti, daca nu le laşi scrise. Timişoara are încă foarte multe lucruri nedescoperite. Dar e pe mâini bune, mai sunt şi alţii care îi caută istoria”, of­tează profesorul, privind vederile vechi. Mărturiseşte că a avut şi enig­me care i-au dat de furcă ani de zile. Podul Napo­leon este una dintre ele. A mers pe malurile Begăi, de la un capăt la altul al oraşului, de mai multe ori, şi tot nu a reuşit să identifice porţiunea din Bega văzută de pe podul Napoleon, aşa cum era scris pe vedere. După mulţi ani, i-a telefonat un inginer de la Drumuri şi Poduri, Jancsó Árpád, pentru a-i solicita vederi cu podurile de peste Bega. Au început să caute împreună podul. Inginerul a aflat datele pe care le căutaseră la Arhivele Statului, într-o hartă din 1901: podul cu pricina fusese construit dea­supra unui braţ al Begăi ce alimenta lacul de acumulare pentru morile din Piaţa Aurel Vlaicu (cartierul Fabric). 

O altă căutare, de 20 de ani, a fost cea a Casei Germane din Cetate. “Am fost de atâtea ori acolo pentru a încer­ca să aflu ce s-a întâmplat cu casa, un­de a dispărut. Am dat peste ea din în­tâmplare, când am înţeles că în prelun­girea casei se construiseră alte clădiri, iar ea rămăsese într-o curte, unde se af­lă şi acum, lângă magazinul Bega”. Octavian Leşcu a întocmit sute de fişe cu istoria străzilor cetăţii, realizând şi un “ghid al oraşului Timişoara de-a lungul timpului - 1900-2000”, cu denu­mirile străzilor care s-au succedat în cei o sută de ani. Ghid publicat în 2001 şi pentru care s-a zbătut încă din 1991, când i-a solicitat primarului de atunci sprijin pentru editarea unui album în trei volume dedicat Timişoarei şi, evi­dent, bazat pe vasta sa colecţie de ve­deri. Consiliul Local a votat proiectul, dar n-a mai dat şi banii pentru reali­za­rea lui. Totuşi, până în 1999, i-au fost tipărite trei volume din “Colecţia Octa­vian Leş­cu”, ilustrate care încă se mai pot ve­dea pe geamurile troleibuzelor şi autobu­zelor din oraş. Ultimul proiect, un nou album la care a şi adunat deja datele, chiar şi coperta e pregătită, aşteaptă încă în sertar. Primăria nu a mai amin­tit de el şi nici Octavian Lescu nu a insistat. Poate se va realiza, cândva.

Unele enigme, cum le numeşte Octavian Leşcu, au rămas nerezolvate. Nu mai are puterea să le rezolve, la cei 80 de ani ai săi. Dorinţa lui cea mai ma­re a fost ca nepotul său, care îi şi poar­tă numele, să preia colecţia impresio­nan­tă de vederi şi să-i ducă pasiunea mai departe. Nu e interesat. Nepoata, Da­niela, era o variantă, dar s-a stabilit în America. « Cu ce să ajute Timişoara de acolo ? » Speranţele rămân la un stră­nepot care urmează să se nască. În ul­timă instanţă, colecţiile vor rămâne fiu­lui său, dar până atunci tot el va fi cel care în fiecare zi va mângâia filele bă­trâne, pipăind caligrafiile ilizibile ale străjerilor Timişoarei. Tot el va întoar­ce în fiecare zi cheiţele celor câteva sute de ceasuri şi va şterge praful dintre colecţiile de bibelouri, ca pentru a alunga timpul care pare să nu-l mai ajungă din urmă. Timişoara îi va trimi­te mereu mulţumiri şi omagii prin fe­reastra balconului său, de unde îi place atât de mult să o privească, ca pentru a-i afla secretele, măcar imaginar, dacă nu colindând pe bicicletă aleile bătrânei cetăţi. O viaţă de colecţie…