Sunt (considerat) dacă nu un gra­foman, totuşi, un... vrednic de invi­die. Eu însumi mă laud că pot să scriu ori­cum, oricând şi (despre) ori­ce. Şi to­tuşi! Ziaristul, ca şi actorul (dacă nu cum­va ca soldatul, ca să-l invoc pe Nichita!) nu are viaţă per­sonală. Vrea, nu vrea, e bol­nav sau nu e, trebuie să-şi asume întâlnirea cu citi­torii. Şi nu oricum, ci atunci şi aşa cum i-a obişnuit.
Să te lauzi cu aventuri erotice, dar tu să fii iertat de vârstă, să invoci conturi în bănci, dar ele să fie jinduri reportate, să povesteşti des­pre pito­reşti trasee de va­canţă parcurse în pa­ra­disuri exotice, dar, de fapt să-ţi narezi visele. Cam ăsta e ziaristul – un de­du­blat, un rob al extravaganţei puţi­nului, un simbriaş al pasiunii mistuitoare. Deci, să te dai putred de bogat şi sănătos tun, dar tu să fii doar putred şi sănătos... cob­ză! Totul, în numele respectu­lui pentru cititori, totul pentru ca mă­ria sa Cititorul să nu ştie altceva despre tine, decât ceea ce crede că ştie, ce l-ai ajutat tu, prin scrisul tău!
Să aştepţi, bunăoară, ca bomba de presă pe care ai amorsat-o să explodeze efi­cient, spiritul justiţiar să triumfe, schijele tale de ade­văr să rănească mârlănism şi nepăsare multilateral dez­voltate, dar, când colo, să auzi doar un fâs şi ecoul ho­hotului triumfal şi impasibil al celor pe care-i ţintiseşi cu peniţa şi-i împroşcaseşi cu tuş vitriolant. Şi cu toate astea, să fii capabil s-o iei de la cap. Să nu-ţi pierzi răb­darea, cum­pătul şi încre­derea.
Dar la ce bun tribulaţii şi văi­că­reli, cine are nevoie să ştie că ziaristul e (şi el) un om (cel care e!) onest (idem!), un suferind solidar (uneori, solitar!), un individ normal? Dacă nu e profe­sionist, aşa cum ne-a obiş­nuit, jos de pe soclu! Noi, cititorii, avem nevoie de eroi, de senzaţie, de adre­nalină, de sânge, de scandal, de anor­malitate, de război me­dia­tic! Cine nu ştie asta nu poate fi ziarist! Eu ştiu şi de aceea... mă opresc aici!